Prințul şi tenişii vechi

Se creează o relație ciudată între oameni şi lucrurile care nu mai folosesc la nimic
 

A
m vreo patru perechi de tenişi vechi, care ocupă un raft din dulapul de pantofi, pe care nu mă decid să-i arunc.

Toată adolescența mea, mama a plâns după un cufăr plin cu jucării pe care l-am avut în copilărie şi care a fost furat din podul blocului în care am locuit o vreme.

„Dacă mai aveam cufărul ăla, şi acum ai fi avut cu ce să te joci!“, se lamenta mama cam o dată pe săptămână. Aveam 12 ani şi camera plină de soldați de plastic şi maşinuțe. Computerul personal nu se inventase. Apropo, nimeni nu vorbeşte de economia de spațiu pe care a adus-o calculatorul. Când eram mic, apartamentul nostru cu trei camere nu-mi ajungea pentru o dezvoltare serioasă a unui conflict între armatele mele de soldați. Eram tot timpul în criză de spațiu. Un puşti din ziua de azi duce un război planetar pe un ecran cu diagonala de 34 de centimetri. Mama se legase sentimental de acel cufăr cu jucării care, pe măsură ce trecea timpul, a început să capete proprietăți miraculoase. Cred că şi tenişii mei tociți cu care am alergat cursele de maraton au căpătat câteva însuşiri de poveste şi nu mă mai pot despărți de ei. Problema e că suntem înconjurați de tot mai multe lucruri de care nu ne putem despărți şi le tot strângem. Ajungem să fim sufocați de vechituri şi nu mai ştim de ce am păstrat un lucru sau altul. Rămânem doar cu strânsul.

M-am gândit că e bine ca pe fiica mea s-o obişnuiesc de mică să împartă cu ceilalți. Aşa că, la Crăciunul trecut, când nu împlinise încă patru ani, am decis că a venit vremea să aibă prima experiență a ceea ce înseamnă să dăruieşti. Am intrat la ea în cameră şi i-am spus:

– Maria, se apropie Crăciunul şi cred că ar fi foarte frumos din partea ta să participi la acțiunea de strângere de jucării pentru copiii defavorizați.

M-a privit cu neîncredere, dar a fost de acord să participe. Mi-am dat seama că n-a înțeles nimic şi am continuat:

– Va trebui să aduni jucăriile cu care nu te mai joci şi să le oferi unor copii care au mai puține jucării sau chiar deloc.

Spre surprinderea mea, Maria s-a arătat foarte entuziasmată de proiect.

– Da, eu am destule jucării şi o să le dau şi copiilor care n-au.

S-a repezit spre păpuşi şi a început să caute cu febrilitate.

– Uite, nu mai am nevoie de Prințul Ștefan, a zis şi mi-a adus păpuşa. Eu am luat-o şi am pus-o într-o plasă. Imediat s-a repezit la două prințese pe care le-a luat de păr şi mi le-a adus.

– Și pe ele vreau să le dau, a spus. În mai puțin de un sfert de oră umpluse două plase cu jucării. S-a oprit doar când i-am atras atenția că n-o să mai aibă cu ce se juca, fiind îngrozit la cât trebuie să plătesc mai apoi ca să refac stocul de păpuşi.

Am luat jucăriile şi le-am dus pe hol, pentru ca a doua zi să mergem să le donăm. Maria şi-a privit cu admirație opera şi s-a întors la ea în cameră. Mă uitam la televizor, când m-am trezit cu ea lângă mine.

– Tati, ştii ceva? Pot să mă joc puțin cu Prințul Ștefan?, a întrebat suav.

O clipă, am rămas blocat. Mi-a venit în minte strigătul din copilărie: „Ce se dă nu se mai ia!“. Apoi, m-am gândit că n-o să înțeleagă. I-am explicat că ea decisese să renunțe la jucării şi nu e frumos să le ceară acum înapoi.

– Doar puțin, a zis ea, şi-l pun la loc!

Bineînțeles că am cedat. Și nu o dată. După Prințul Ștefan a venit şi rândul prințeselor şi, pe rând, cele două plase s-au golit, iar păpuşile s-au întors în camera ei.

– Cred că mă mai joc două zile cu ele şi apoi le dau, a zis înainte să se bage în pat. Am râs în sinea mea şi am hotărât că voi încerca şi la anul. Am înțeles că, tocmai când ne decidem să ne despărțim de ceva, atunci descoperim o nouă calitate a acelui lucru.

O vizită la apartamentul părinților mei e ca o întoarcere în copilărie. Mama şi acum mai are o parte din caietele mele din şcoală, iar în bucătărie am descoperit desfăcătorul de conserve al familiei, care e de-o seamă cu mine – 41 de ani. Pe vremuri, era o culme a tehnologiei, adus din Germania. În perioada Războiului Rece a luptat pe viață şi pe moarte cu zeci de conserve chinezeşti. Stă şi acum în sertar alături de unul mai nou. Are zimții tociți, e înnegrit de timp. „Dar tot pe ăsta îl folosesc. Taie mai bine“, spune mama.

Bunicul meu, pe fiecare ulucă din gard, agățase câte o sârmă. Trecea pe drum şi găsea o bucată, o lua şi o punea pe gard. Cuie, potcoave, bucăți de cauciuc, sfoară, curele, cărămizi sau țigle. Tot ce găsea strângea. Le punea într-o ladă mare în şopron şi aştepta momentul să aibă nevoie de ele. Pentru multe din resturile colecționate de bunicul meu acel moment n-a venit niciodată.

Întotdeauna îmi vine atât de uşor să-i sfătuiesc pe ceilalți să renunțe la lucrurile vechi şi inutile! Să renunțe la obiceiurile vechi, să-şi înnoiască viața, dar, de o jumătate de oră, stau cu o pereche jerpelită de tenişi în mână şi nu mă hotărăsc să renunț la ea. Într-un final, o aşez în coşul de gunoi. Îmi aranjez hainele de sport în dulap şi mă culc mulțumit.

Epilog: M-am trezit transpirat în creierii nopții şi am alergat în bucătărie ca să-mi salvez din gunoi neprețuita pereche de tenişi vechi.

Emilian Isailă este redactor-șef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
87
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza