Pe urmele Zidului

Ziaristul John Dyson se intoarce la Berlin, in cautarea "monstrului din beton" care a divizat orasul timp de 28 de aniFoto: Jordis Antonia Schlosser
 

<p>Cu inima batand sa-mi iasa din piept, i-am intins pasaportul unui vames. Ofiterii in uniforme verzi ma cantareau din priviri, in timp ce soldatii inarmati pareau impietriti. Acel clic sacadat era oare sunetul aparatului de fotografiat?

Era o noapte rece si umeda din noiembrie 1963, in perioada de apogeu a Razboiului Rece. Treceam in Berlinul de Est pe la punctul de frontiera cunoscut in Vest ca Checkpoint Charlie. Entuziasmat, dar si speriat... Aveam 20 de ani si eram la prima mea incursiune in zona steagurilor rosii.

Mi-au returnat imediat pasaportul, iar eu am lasat capitalismul in urma si am pasit in mohorata, deprimanta si tulburatoarea lume comunista. Strazile erau slab luminate, iar vitrinele magazinelor intunecate, cu mai nimic inauntru. Printre cladiri se cascau terenuri virane de pe care bombele razboiului maturasera candva totul. Nu era niciun fel de trafic, doar din cand in cand se mai auzea cate o masina cu motorul slab, care scotea o dara groasa de fum. Cei cativa trecatori care se zareau pareau grabiti si preocupati.

Pe fundalul stralucitor luminat al Berlinului de Vest, se contura sumbru silueta intunecata a Portii Brandenburg. Am tremurat de emotie la vederea partii "de dincolo" de Zid, unde incepe "fasia mortii". Cu un gest reflex, mi-am controlat buzunarul, ca sa ma asigur ca inca mai aveam pasaportul.

M-am intors acolo dupa aproape o jumatate de secol. Trecand de Poarta Brandenburg spre ceea ce fusese candva Berlinul de Est, primul lucru pe care l-am vazut a fost o cafenea Starbucks, chiar vizavi de Ambasada Statelor Unite.

Ca vizitator al noului Berlin, imi revenea permanent in minte o intrebare: Unde era Zidul? Urmand sirul dublu de pietre de pavaj care treceau prin intersectii si pe sub ma­sinile parcate, am descoperit ca fasia mortii era inca vizibila.

Din Zid n-a mai ramas aproape nimic. Niste stalpi inalti, cu brate, pe care stateau reflectoarele care maturau fosta "fasie a mortii", iar pe sub ei, ramasitele potecii de patrulare. Si niste stalpi de pe care vopseaua rosie si alba se sterge si care marcau zona de control, unde nu li se permitea accesul berlinezilor din est. S-au mai pastrat si niste cabine de telegraf si generatoare electrice de pe vremuri, acum presarate printre case.

Plimbandu-ma de-a lungul gazonului din dreptul statiei de metrou Nordbahnhof, unde pe vremuri era o zona extinsa din "fasia mortii", mi-am zgariat fluierul piciorului intr-o bara ruginita care iesea din pamant: probabil resturile unei vechi bariere. Am scancit. Sangele mi-a patat blugii. Imagineaza-ti scena asta acum 20 de ani, cu rachete de semnalizare portocalii, caini care sar din lant, dresati sa atace oamenii, sirene care urla, reflectoare orbitoare si, in cele din urma, gloante!

Acum, totul s-a schimbat. Iesind de la statia de metrou Wollankstrasse, pe strada unii fac jogging, altii isi plimba cainii, iar un tatic isi invata fetita blonda, de vreo cinci anisori, sa mearga pe bicicleta. Cand ma uit insa la stalpii de iluminat care se arcuiesc deasupra, tresar si imi dau seama ca ma aflu, de fapt, de-a lungul fostei "fasii a mortii", care se desfasura de-a lungul Zidului.
Un stalp de iluminat era inca vopsit in rosu-alb-verde-alb, semn care candva mar­ca limita de patrulare, dincolo de care nici garzile nu puteau trece, caci riscau sa fie impuscate ca dezertori. Din Zidul propriu-zis se mai vad doar cativa stalpi prin gradinile oamenilor si bucati de beton care acum delimiteaza spatii de depozitare.

Mai tarziu, cand am iesit la o plimbare, intr-o duminica dimineata, langa Wannsee, in sud-estul orasului, am dat peste un petic de pajiste inflorita, lata cat o autostrada cu sase benzi, care traversa o padure de pini. O alta urma a Zidului care a disparut, lasand un spatiu liber. Am mers pana cand am ajuns la un camping de langa Canalul Teltow, pe care candva era trasata granita, si am vazut un turn de paza, acum parte din baia care deservea turistii.

Atunci mi-am dat seama ca cea mai importanta relicva a Zidului nu era reprezentata de caramizi, nici de mortar, ci de golul pe care l-a lasat pe harta. In oras si in suburbiile lui, acesta vine ca o binecuvantare. Iar in alte locuri de-a lungul Cortinei de Fier, ca cel de aici, atat de putini oameni aveau acces la zona de control din partea de est si la granita, incat aceasta a devenit un paradis pentru viata salbatica.

Mai tarziu, urmand din nou dunga alcatuita de cele doua siruri de pietre din pavaj, am luat-o pe Zimmerstrasse. De fiecare parte a strazii erau cladiri noi, cu birouri si magazine. Pe neasteptate mi-a iesit in cale un stalp de bronz pe care era gravata povestea lui Peter Fechter, nefericitul zidar de 18 ani care a fost impuscat in august 1962, in timp ce incerca sa escaladeze Zidul. Cand si-a dat sufletul intr-o balta de sange, a soptit: "De ce nu ma ajuta cineva?". Raspunsul: Fiindca toti se temeau sa nu fie impuscati.</p>

Vote it up
269
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza