Pe urmele Zidului

Ziaristul John Dyson se întoarce la Berlin, în căutarea „monstrului din beton“ care a divizat orașul timp de 28 de ani
 

C
u inima bătând să-mi iasă din piept, i-am întins pașaportul unui vameș. Ofițerii în uniforme verzi mă cântăreau din priviri, în timp ce soldații înarmați păreau împietriți. Acel clic sacadat era oare sunetul aparatului de fotografiat?

Era o noapte rece și umedă din noiembrie 1963, în perioada de apogeu a Războiului Rece. Treceam în Berlinul de Est pe la punctul de frontieră cunoscut în Vest ca Checkpoint Charlie. Entuziasmat, dar și speriat... Aveam 20 de ani și eram la prima mea incursiune în zona steagurilor roșii.

Mi-au returnat imediat pașaportul, iar eu am lăsat capitalismul în urmă și am pășit în mohorâta, deprimanta și tulburătoarea lume comunistă. Străzile erau slab luminate, iar vitrinele magazinelor întunecate, cu mai nimic înăuntru. Printre clădiri se căscau terenuri virane de pe care bombele războiului măturaseră cândva totul. Nu era niciun fel de trafic, doar din când în când se mai auzea câte o mașină cu motorul slab, care scotea o dâră groasă de fum. Cei câțiva trecători care se zăreau păreau grăbiți și preocupați.

Pe fundalul strălucitor luminat al Berlinului de Vest, se contura sumbru silueta întunecată a Porții Brandenburg. Am tremurat de emoție la vederea părții „de dincolo“ de Zid, unde începe „fâșia morții“. Cu un gest reflex, mi-am controlat buzunarul, ca să mă asigur că încă mai aveam pașaportul.

M-am întors acolo
după aproape o jumătate de secol. Trecând de Poarta Brandenburg spre ceea ce fusese cândva Berlinul de Est, primul lucru pe care l-am văzut a fost o cafenea Starbucks, chiar vizavi de Ambasada Statelor Unite.

Ca vizitator al noului Berlin, îmi revenea permanent în minte o întrebare: Unde era Zidul? Urmând șirul dublu de pietre de pavaj care treceau prin intersecții și pe sub mașinile parcate, am descoperit că fâșia morții era încă vizibilă.

Din Zid n-a mai rămas aproape nimic. Niște stâlpi înalți, cu brațe, pe care stăteau reflectoarele care măturau fosta „fâșie a morții“, iar pe sub ei, rămășițele potecii de patrulare. Și niște stâlpi de pe care vopseaua roșie și albă se șterge și care marcau zona de control, unde nu li se permitea accesul berlinezilor din est. S-au mai păstrat și niște cabine de telegraf și generatoare electrice de pe vremuri, acum presărate printre case.

Plimbându-mă de-a lungul gazonului din dreptul stației de metrou Nordbahnhof, unde pe vremuri era o zonă extinsă din „fâșia morții“, mi-am zgâriat fluierul piciorului într-o bară ruginită care ieșea din pământ: probabil resturile unei vechi bariere. Am scâncit. Sângele mi-a pătat blugii. Imaginează-ți scena asta acum 20 de ani, cu rachete de semnalizare portocalii, câini care sar din lanț, dresați să atace oamenii, sirene care urlă, reflectoare orbitoare și, în cele din urmă, gloanțe!

Acum, totul s-a schimbat. Ieșind de la stația de metrou Wollankstrasse, pe stradă unii fac jogging, alții își plimbă câinii, iar un tătic își învață fetița blondă, de vreo cinci anișori, să meargă pe bicicletă. Când mă uit însă la stâlpii de iluminat care se arcuiesc deasupra, tresar și îmi dau seama că mă aflu, de fapt, de-a lungul fostei „fâșii a morții“, care se desfășura de-a lungul Zidului.

Un stâlp de iluminat era încă vopsit în roșu-alb-verde-alb, semn care cândva marca limita de patrulare, dincolo de care nici gărzile nu puteau trece, căci riscau să fie împușcate ca dezertori. Din Zidul propriu-zis se mai văd doar câțiva stâlpi prin grădinile oamenilor și bucăți de beton care acum delimitează spații de depozitare.

Mai târziu, când am ieșit la o plimbare, într-o duminică dimineața, lângă Wannsee, în sud-estul orașului, am dat peste un petic de pajiște înflorită, lată cât o autostradă cu șase benzi, care traversa o pădure de pini. O altă urmă a Zidului care a dispărut, lăsând un spațiu liber. Am mers până când am ajuns la un camping de lângă Canalul Teltow, pe care cândva era trasată granița, și am văzut un turn de pază, acum parte din baia care deservea turiștii.

Atunci mi-am dat seama că cea mai importantă relicvă a Zidului nu era reprezentată de cărămizi, nici de mortar, ci de golul pe care l-a lăsat pe hartă. În oraș și în suburbiile lui, acesta vine ca o binecuvântare. Iar în alte locuri de-a lungul Cortinei de Fier, ca cel de aici, atât de puțini oameni aveau acces la zona de control din partea de est și la graniță, încât aceasta a devenit un paradis pentru viața sălbatică.

Mai târziu, urmând din nou dunga alcătuită de cele două șiruri de pietre din pavaj, am luat-o pe Zimmerstrasse. De fiecare parte a străzii erau clădiri noi, cu birouri și magazine. Pe neașteptate mi-a ieșit în cale un stâlp de bronz pe care era gravată povestea lui Peter Fechter, nefericitul zidar de 18 ani care a fost împușcat în august 1962, în timp ce încerca să escaladeze Zidul. Când și-a dat sufletul într-o baltă de sânge, a șoptit: „De ce nu mă ajută cineva?“. Răspunsul: Fiindcă toți se temeau să nu fie împușcați.

Îmi amintesc și acum
fotografiile de presă care prezentau cadavrul lui zdrobit. Fechter fusese de-o vârstă cu mine. Ce îl determinase să facă un lucru atât de nesăbuit, chiar stupid? De ce nu a stat el liniștit, ca să se bucure de nepoți și să se uite în urmă la viața lui, așa cum am făcut și eu?

Adevărata grozăvie a ceea ce comuniștii numeau „metereze antifasciste“ nu stă în cărămizi, ci în sângele vărsat de oamenii care încercaseră să se bucure de libertatea pe care generația noastră din partea de vest a orașului o considera de la sine înțeleasă. Spiritul Zidului Berlinului stă în poveștile sale adevărate, ca aceea spusă în muzeul de lângă Checkpoint Charlie. În camerele aglomerate și haotice din trei corpuri de casă alăturate, m-am uitat îngrozit la fotografiile decolorate de timp în care tancurile americane le înfruntau pe cele sovietice chiar pe strada aceea, în octombrie 1961, când lumea a fost în pragul unei noi confruntări armate (n.r.: până în august 1961, partea de graniță care trecea prin Berlin era administrată de cele patru mari puteri, Anglia, Franța, SUA, URSS, și era încă permisivă pentru emigrație: 3,5 milioane de est-germani trecuseră pe acolo în Occident înainte de construirea Zidului). Am citit povești despre încercări de scăpare, despre victime ale poliției militare sau despre familii divizate de acest simbol al terorii.

Regăsesc amintirea Zidului și pe strada Bernauer. Acolo au rămas în picioare o parte din Zidul principal și o porțiune complet restaurată din „fosta fâșie“ a morții.

La prânz, sunetul clopotului
m-a atras la Capela Reconcilierii. Pe acest loc, care se afla pe „fâșia morții“, se ridica odinioară o biserică mare, în stil gotic, la care nimeni nu putea merge. Pastorul Manfred Fischer, preotul paroh, nu fusese niciodată în propria sa biserică, deoarece era închisă între două ziduri. Iar în 1985, pe când se afla la New York și se uita întâmplător la știri, a văzut că biserica era aruncată în aer.

După căderea Zidului, o parte din dărâmăturile ei au fost folosite pentru a ridica tot acolo o capelă simplă. M-am alăturat celor 70 de persoane, majoritatea adolescenți din școlile germane. Hermann Jäger, un pastor pensionat, le citea povestea despre scurta viață și încercarea de a evada a tânărului croitor Günter Litfin, prima persoană care a încercat să treacă Zidul și a fost împușcată. Într-o vază era un trandafir roșu. Se aprindeau lumânări și se spuneau scurte rugăciuni.

Ulterior, am aflat că pastorul Fischer ieșise din casa parohială și încercase să oprească buldozerele care dărâmau Zidul. De ce erau rămășițele Zidului importante? „Aceste relicve sunt un mesaj de speranță“, mi-a spus. „Ideologia comunistă a otrăvit nu doar pământul Germaniei de Est, ci și sufletele. Sistemul a înlăturat toată încrederea din societate, iar fără încredere nu există libertate. Zidul spune că asemenea lucruri sunt posibile: dacă s-au întâmplat aici, se pot întâmpla oriunde.“

Vote it up
141
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza