Pasionțai de microfon

Din Japonia până în Finlanda, fanii karaoke adoră să își cânte melodiile favorite în stilul propriu
 

În cartierul aglomerat Umeda din Osaka, vreo zece prieteni se înghesuie într-o cameră închiriată cu ora de la clubul Super Jankara Karaoke Palace

Un tânăr căruia i se zice „domnul Bito“ chinuie microfonul fără milă. Parcă își strigă câinele pe versurile melodiei Hard to say I’m sorry, a celor de la formația Chicago. Domnul Bito nu este cel mai afon cântăreț din istorie, dar nici cel mai talentat. Unii își acoperă urechile. Altul scrie un mesaj pe telefonul mobil: „Am surzit!“. Durerea, plăcerea și momentul în care realizezi că nu ești toc- mai membru al ABA (când melodia s-a terminat) – toate sunt ingrediente pentru karaoke.

Ne place sau nu, experiența de a cânta s-a democratizat. Deși caracterizat de mulți drept kitsch, karaoke este o mare afacere. Numai în Japonia încasările anuale depășesc 4,5 miliarde de dolari.

Cel care a inventat karaokele, Daisuke Inoue, complet necunoscut entuziaștilor de la clubul Jankara, locuiește la numai câteva stații de metrou distanță.

Invenția sa i-a șocat pe mulți. De parcă cineva ar fi inventat chelia! Cu toate acestea, iată-l pe Inoue: față rotundă, barbă gri tunsă atent, ochelari cu ramă subțire, sacou maro și zâmbet timid.

Nu iese cu nimic în evidență, ceea ce nu se potrivește cu fosta sa carieră de cântăreț într-un club de noapte. Dar profilul pare în regulă pentru un om care a făcut vedete din mulți oameni care se temeau și să iasă din casă. În birou este înconjurat de însemne ale contribuției sale la istoria lumii. Trofee, diplome și o cutie de lemn: primul aparat de karaoke.

În 1967, Inoue, care atunci avea 27 de ani, era un muzician de club care trăia de pe o zi pe alta în orașul Kobe. Toboșar și percuționist, reușise să învețe un stil de a cânta cu trei degete la instrumentele cu clape, pentru a-i acompania pe clienții care plăteau ca să fie lăsați să cânte din toți rărunchii.

Într-o zi, în 1969, un om de afaceri important l-a rugat pe Inoue să-l acompanieze într-o călătorie în care urma să-și exerseze talentul de cântăreț. Dar Inoue i-a făcut altă propunere. A înregistrat pe o casetă audio cu opt piste melodia preferată a omului de afaceri: Leaving Haneda 7:50, a lui Frank Naga.

Clientul a fost încântat de rezultat. Imediat, Inoue a sesizat oportunitatea: „M-am gândit că din treaba asta aș putea câștiga și ceva bani“, își amintește inventatorul karaokelui. Cutiuța pe care a construit-o Inoue în 1969 a primit numele de 8-Juke. Prietenilor le spunea că se cheamă karaoke („orchestră goală“), termenul japonez care desemnează înregistrările fără voce folosite de artiști în concerte. Din păcate, Inoue nu și-a înregistrat invenția. „Era formată dintr-un casetofon capabil să redea casete cu opt piste, un amplificator miniatural pentru chitară și o cutie pen- tru monede. Eu nu am inventat nimic. Doar am combinat. Atunci credeam că ce făcusem nu se putea numi invenție“, își amintește japonezul. Ce a pierdut Inoue a câștigat industria muzicală. Fără să fie obligați să plătească drepturi de autor, producătorii de aparate de karaoke au răsărit ca ciupercile după ploaie.

Până la începutul anilor ’80, cluburile și barurile puneau aparate de karaoke la dispoziția oricărui client care băuse câteva pahare și voia să cânte o versiune proprie a melodiei My way.

Regrete? Doar câteva. Dar Inoue adoptă o atitudine filosofică despre modul în care a pierdut o avere. „Oamenii din jurul meu câștigă bani buni. Dar eu nu“, zâmbește el. și nici nu simte vreo remușcare la gândul că barurile și cluburile sunt invadate de cântăreți ca domnul Bito. „Profesioniștii sunt plătiți să cânte. Iar noi plătim să cântăm, așa că de ce nu ne-am distra și noi puțin?“, explică Inoue. El recunoaște senin că este complet afon.

La clubul Jankara,
domnul Bito se îndură de urechile prietenilor și îi cedează microfonul lui Howell Parry. Originar din Manchester, Marea Britanie, bărbatul prezintă micii adunări o versiune impresionantă, într-o japoneză perfectă, a cântecului Goodbye, Sweetheart, făcut faimos de baritonul Emilio de Gogorza la începutul secolului XX. „La noi se cântă karaoke cu un public de 100 de persoane. Dacă am avea și în Anglia camere ca aici, karaoke ar fi mult mai popular“, spune Parry. Dar și atitudinile diferă. „Prietenii mei englezi nu vor să cânte. Nici măcar nu vor să audă despre asta. Aici, în Japonia, karaoke e treabă serioasă. Oamenii exersează acasă. Iar cei care pierd ultimul metrou spre casă merg într-un bar de karaoke și cântă până dimineața. E mai ieftin decât să plătești o cameră de hotel“, explică britanicul.

Industria japoneză de karaoke e dominată de câteva corporații. Shidax operează în principal restaurante pentru familii. Daiichikosho deține lanțul Big Echo și vinde aparate karaoke de ultimă generație. Karaokekan e un lanț de cluburi enorme, pe mai multe etaje.

În regiunea Okayama, acum 20 de ani, un fermier a dus într-o orezărie un aparat karaoke și l-a închiriat puștilor. Astăzi, o cameră de karaoke este mai elaborată, dar nu neapărat aranjată mai cu gust. La clubul Aria Blue din Osaka sunt hale disco. Există și camere dotate cu cadă unde îți poți exersa talentul muzical și priceperea se- xuală. La Nari-Para, clienții primesc un costum. De exemplu, pot cânta Love me tender îmbrăcați ca luptători ninja. La Shidax, din districtul Shibuya din Tokyo, fiecare cameră este decorată tematic. și aici bunul–gust e sub asediu.

Aici vin să se relaxeze vedetele pop și să cânte câteva piese. Chiar și vedetelor pop japoneze le place karaokele.

Multe camere sunt echipate cu aparate Premier Dam, care le permit cântăreților să plătească pentru a primi voturi din partea profesioniștilor din industria muzicală. Se pot astfel înscrie chiar și la concursul Uta Sua, care se difuzează noaptea și adună toată crema mișcării karaoke. Premiul este un contract cu o casă de discuri.

Acest program i-a permis lui Yusaku Kiyama să trăiască visul karaoke. După ce și-a făcut o operație la glanda tiroidă care i-ar fi putut răpi vocea, el s-a decis să devină cântăreț profesionist. A dat o audiție la clubul Big Echo din Tokyo, a apărut într-un spectacol și a câștigat un contract cu o casă de discuri. Primul single al lui Kiyama, Home, a ajuns recent pe locul trei în topurile japoneze.

Karaoke a apărut în Japonia și s-a răspândit în lume cu viteza luminii.

Inoue consideră că cei mai talentați sunt coreenii. „Ei chiar cântă și sunt foarte implicați“, spune el. Poate că e importantă și tradiția gospel a Coreei de Sud. La urma urmelor, în această țară se află Yoido Full Gospel Church, o biserică care poate adăposti 830.000 de enoriași și care este dotată cu o orchestră completă.

Producătorul de automobile Renault Samsung a sponsorizat un concurs de cântat în Coreea – o inițiativă pe care Renault n-a avut-o niciodată în Franța. Oricare ar fi motivul, coreenii se distrează de minune cântând.

Este o noapte friguroasă de februarie în aglomeratul cartier Jongro, din Seul. În Rak Karaoke, zeci de voci se aud din camerele private. Minjin Joo și Josh Huewe, doi studenți de la Universitatea Yonsey, tocmai au sosit pentru a „executa“ câteva duete. Huewe, un bărbat născut în statul american Wisconsin, spune: „Coreenii nu se jenează să cânte. A- mericanii sunt mai speriați“.

Dar nu mai speriați decât nord-coreenii. Regimul lui Kim Jong-Il a închis brusc barurile de karaoke „pentru a preîntâmpina orice amenințare la adresa socialismului“. Cei care vor să cânte într-un bar de karaoke cu specific nord-coreean încă o mai pot face, dar în China. Acolo, restaurantele cu specific nord-coreean se transformă noaptea în baruri de karaoke.

Industria de karaoke, în permanentă expansiune din China, a avut probleme cu guvernul. Ministerul culturii a vrut să interzică unele versuri extrem de iubite de clienții de karaoke. O listă numită „Topul celor mai deocheate 10 piese“ include și succesul de piață Office. Versurile nu sunt nici pe departe scandaloase: „Uită-te la hainele de pe birou/Petrecem atât de multe nopți ca asta“.

Nimeni nu poate spune de unde a început răspândirea karaokelui. Finlanda este un teren foarte fertil, lucru dovedit prin faptul că orașul finlandez Lahti este gazda Campionatului Mondial de Karaoke. Dar acest stil de a te distra este privit în multe țări europene ca fiind ieftin și de prost–gust – fapt ilustrat de personajul interpretat de Bill Murray în filmul Lost in Translation/ Rătăciți printre cuvinte, care cântă More than this într-o cameră de hotel.

Hideo Sekimori, de la Daiichikosho, reduce totul la diferențe de lifestyle – cel puțin în ceea ce privește SUA: „În Japonia, oamenii au destul de puțin spațiu privat, iar din această cauză zgomotul este o problemă. E greu să organizăm petreceri private. Așa că ieșim în oraș. În SUA e mai ușor să te distrezi acasă“, spune el.

În timp ce karaokele se practică în Japonia în palate urbane strălucitoare sau în cluburi private luxoase, pe continentul nord-american duce o existență periferică. Nu vei găsi ceva mai de nișă decât barul hotelului Cobalt din Vancouver, un loc întunecos și cu pereții acoperiți de graffiti. Aici e locul unde de două ori pe săptămână are loc concursul Hot Rod’s Scaryoke. Într-o noapte ploioasă de joi, impresarul local de muzică punk Wendy 13 aduce niște discuri vechi și le pune într-un aparat de karaoke și mai vechi, din anii ’80. Melodiile aparțin unor formații ca Nirvana, Motorhead, AC/DC. O fată cu o rochie cu imprimeu care imită pielea de leopard și care poartă la brâu ceva ce seamănă cu o cartușieră, se apropie de microfon și zbiară din toți rărunchii: Regrets? I’ve had a few... Chiar și aici cineva se simte obligat să cânte piesa lui Sinatra, My Way...

La bar stă un bărbat slab și înalt cu păr lung și negru și o barbă pe măsură. Este Chi Pig, vocalistul de la SNFU, o trupă punk. El susține că stilul karaoke are ceva din modul frust de a face muzică din care s-a născut și mișcarea punk: „Nimeni n-o să-ți spună vreodată că habar n-ai să cânți. și celorlați le vine rândul la microfon“.

Invenția sa nu l-a făcut pe japonezul Daisuke Inoue bogat, dar l-a făcut celebru. Povestea sa a fost ecranizată în filmul Karaoke și detaliată într-o biografie semnată de Eiji Kinoshita.

Apoi, a venit și recunoașterea meritelor prin acordarea unui premiu Ig Nobel, ruda săracă și cam prostuță a seriosului și academicului premiu Nobel. O adunare de savanți proeminenți l-au aplaudat pe Inoue ca pe un star în 2004. În aceeași seară, un cor format din laureați ai Premiului Nobel i-a cântat melodia Can’t Take My Eyes Off of You, cu participarea audienței.

Într-o seară de luni, mii de oameni bat străzile cartierului Umeda din Osaka, la numai 15 minute de mers cu trenul de biroul lui Inoue. O tânără stă la un colț de stradă și ține în mână un semn mare care arată către Super Jankara Karaoke Palace.

În clădirea cu mai multe etaje, două angajate studiază poza lui Daisuke Inoue. Nu îl recunosc. Numele lui nu le spune nimic. Dar când află cine este, Yoshida Misato e surprinsă. Apoi, cade pe gânduri și spune: „Dacă el nu ar fi existat, noi nu am fi lucrat aici“.

În timp ce Asia domină scena mondială de karaoke, unele părți ale Europei s-au molipsit de o versiune locală a acestui tip de distracție. De exemplu, Finlanda, o țară cu o populație de 5,3 milioane, are peste 2.000 de baruri de karaoke. De asemenea, deține recordul la cel mai mare simultan de karaoke: 80.000 de oameni au interpretat în cor melodia Hard Rock Hallelujah a trupei finlandeze Lordi, câștigătoare a concursului Eurovision din 2006. Karaoke este popular și în restul Scandinaviei, în Europa Centrală sau în Germania. În sudul Europei, Portugalia, Italia și Spania sunt fruntașe, iar în restul Europei multe baruri de karaoke se găsesc în orașe ca Talinn și Riga, capitalele Estoniei, respectiv Letoniei.

Finlanda exemplifică cel mai bine diferențele dintre stilul european și cel asiatic de karaoke. Finlandezii se distrează teribil să meargă pe scenă și să-și cânte melodia în fața asistenței, în timp ce, în Asia, oamenii preferă mai degrabă grupurile mici adăpostite în camere private, în barurile specializate.

„În Asia nu e de conceput să cânți în public. În Finlanda vorbim de interacțiunea socială. Suntem celebri, ca națiune, pentru timiditatea noastră. Dar finlandezilor le place să cânte în fața unei asistențe numeroase. Probabil din cauza berii“, spune Atte Hujanen, directorul Campionatului Mondial de Karaoke care a debutat în Finlanda. Aici s-a inventat stilul „heavy karaoke“, care presupune să cânți melodii rock. Totul a început acum trei ani. Stilul și-a croit drum rapid către țările vecine din Scandinavia și Germania. Hulajen este convins că va prinde și în Asia.

În Marea Britanie, competițiile de karaoke amenință să ucidă distracția. „Concursurile se desfășoară pe bani, iar atmosfera nu mai e aceeași, adică să stai la o masă și să cânți melodii despre cum o să snopești în bătaie pe cineva“, declară Joy Storey, fondatorul site-ului karaoke-info.com. „Concursurile televizate de descoperire de noi talente au schimbat cultura karaoke. Acum toată lumea vrea să fie star pop“, a adăugat el.

Storey spune că, exact ca și în cazul Finlandei, cultura camerelor de karaoke, atât de populare în Asia, nu va prinde niciodată în Marea Britanie. „Noi avem tradiția de a ne așeza în jurul pianului și de a cânta până dimineața. Este o ocazie de socializare excelentă. Karaoke este o metodă excelentă de a cunoaște oameni noi. Am văzut o mulțime de oameni care s-au adunat să cânte într-o cămăruță, în special noaptea, dar efectul nu e același“, explică Foley. Cu toate acestea, există mulți brita-nici care preferă intimitatea unei camere decât cea a unei săli plină de clienți „afumați“. Lanțul de baruri karaoke The Lucky Voice oferă camere private în Londra și Manchester și caută să se extindă în Europa. „Camerele se adresează în special timizilor“, declară Emma Gordon, de la The Lucky Voice. „De fiecare dată își face apariția un grup de șase oameni însoțit de doi prieteni mai tăcuți care stau mai retrași, într-un colț. După două sau trei melodii, vă garantez că cei mai tăcuți prind curaj pentru o melodie solo“, explică aceeași Emma Gordon.

Amatorii de jocuri video constituie o parte importantă a culturii karaoke în Europa. SingStar, care rulează pe platforma PlayStation 3, și Karaoke Revolution, creat pentru consola Xbox 360, fiecare cu comunitatea sa online și download-uri de melodii, aduc încasări enorme în Europa. În iunie, Red Karaoke s-a lansat în SUA. Compania cu sediul în Madrid a creat o comunitate online de iubitori de karaoke care activează la nivel mondial.

Înființată acum un an de către Miguel și Ricardo Diez Ferreira, Red Songs Karaoke are un număr de 400.000 de utilizatori lunar și o bancă de melodii cu 14.000 de piese.

În ciuda competiției venite din partea aparatelor foarte avansate, Atte Hujanen crede că vechiul stil de karaoke, care constă din a cânta melodii în fața prietenilor, colegilor sau în fața unor străini într-un restaurant, într-un bar sau într-o cabină, va avea succes.

„Tehnologia le permite oamenilor să se bucure de karaoke din fotoliu, dar nu va exista nimic care să înlocuiască sentimentul pe care îl ai atunci când cânți în fața unei asi-stențe. Karaokele de sufragerie va avea doar un efect de încurajare pentru noile valuri din această industrie“, explică Atte Hujanen.

“Dacă sunt puțin băută fac karaoke. Cel mai adesea cânt „My Way“ în stilul punk al lui Sid Vicious.

“Poți să mă ameninți și că o împuști pemama. Atât ți-aș zice: „Ce mai stai? Împușc-o! Dar pe mine la karaoke tot nu mă duci!

“Eram vreo 30 de oameni într-o cameră minusculă și toți urlam cât ne țineau bojocii. Brusc, ne-am dat seama că se făcuse patru dimineața și nimeni nu dădea vreun semn că vrea să plece acasă.

“Am mers la un moment dat într-un bar de karaoke din Japonia.Puteai alege și melodii Beatles. Sigur că pot cânta melodii Beatles, de ce nu?

“N-am încercat niciodată, fiindcă pur și simplu mă îngrozește. Niciodată n-am fost atât de beat încât să scap de trac.

Vote it up
73
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza