Paşi spre o nouă viaţă

O operaţie cu 5% şanse de reuşită îl putea ajuta să devină un copil normal. Restul de 95% însemna un picior amputat şi o viaţă în cârje. Laurenţiu şi doctorul Burnei au decis să rişte şi au câştigat
 

„Să mă plimb. Să joc fotbal. Şi apoi iar să mă plimb şi iar să joc fotbal.
“ Asta îşi dorea cel mai mult Laurenţiu, băiatul de 16 ani din Reşiţa, când a venit, în 2007, împreună cu mama lui, la Spitalul „Marie Curie“ din Bucureşti. Pentru majoritatea băieţilor, asemenea dorinţe ar fi fost de neînţeles: „Ce poate fi mai banal decât o plimbare şi mai obişnuit decât un joc cu mingea pe maidanul din apropierea casei?“.

Şi totuşi, pentru tânărul Laurenţiu Gheorghe, care îşi purtase aproape toată viaţa piciorul drept – mai scurt cu zece centimetri decât stângul – în ghips, aceste două dorinţe însemnau totul. Se deplasa cu greu, înclinându-şi întregul corp şi deformându-şi coloana, şi de multe ori nu putea merge deloc. Chirurgul de la Spitalul „Marie Curie“, la care fusese trimis de un alt medic din Timişoara, era pentru el ultima speranţă. Speranţa de a se putea plimba, de a juca fotbal ca orice alt adolescent, de a avea o viaţă normală…

Era anul 1970,
când un alt băiat se bucura de vacanţa de vară, colindând împrejurimile staţiunii Sinaia. Nu se mai sătura de peisajele montane, iar plimbările sale durau ore în şir. Era un timp bun pentru a-şi limpezi gândurile. Mai avea un an şi termina liceul. Trebuia să se decidă ce avea să facă mai departe. Deşi nici părinţii, nici profesorii nu se îndoiau că tânărul Gheorghe Burnei va urma cursurile Academiei de Studii Economice, el nu era aşa de sigur. Deşi învăţa la liceul economic, avusese ocazia de a sta de vorbă cu câţiva medici şi i se părea că asta şi-ar fi dorit să facă. Pe de altă parte, ar fi fost o adevărată nebunie. Habar nu avea nici de chimie, nici de fizică sau biologie, materii ce nu se predau la un liceu economic, dar erau absolut necesare pentru a intra la facultatea de medicină. Aşa că visul de a fi medic părea mai mult o fiţă de adolescent decât ceva care ar fi putut deveni realitate. Dar, într-una din plimbări, avea să hotărască altceva. Atunci l-a zărit pe medicul din oraş, care era prieten cu unchiul său, odihnindu-se pe iarbă după o zi de muncă. Acea imagine i s-a părut răspunsul la întrebările lui. „A fost aşa, ca un fel de revelaţie. Mi se părea că acel om tocmai desfăşurase o muncă de creaţie, iar forţa pe care o emana m-a impresionat. Am vrut să ajung ca el“, îşi aminteşte cel care azi este pentru mulţi copii poate ultima speranţă, chirurgul specializat în ortopedie, prof. dr. Gheorghe Burnei.

În 1991, la maternitatea din Craiova,
Maria Gheorghe dădea naştere primului său copil, Laurenţiu. Acest eveniment, o adevărată bucurie pentru orice familie, s-a transformat în acest caz într-o luptă pentru viaţă…

– Fiul dumneavoastră are o deformaţie congenitală la ambele tălpi, a auzit tânăra mamă verdictul medicului.

Nu înţelegea nimic, decât că ceva nu era în regulă cu fiul ei. Apoi l-a văzut. Ambele tălpi ale bebeluşului erau strâmbe, astfel că, la numai trei zile, picioarele i-au fost înfăşurate în ghips.

După opt luni, medicii de la Spitalul Judeţean Craiova au constatat că doar piciorul stâng îşi revenise. A urmat o intervenţie chirurgicală la piciorul drept, care apoi a fost din nou prins în ghips. La puţin timp după operaţie, Maria a observat că ceva nu este în regulă: copilul avea degeţelele de la picioare învineţite şi reci. Totuşi au fost trimişi acasă. Situaţia s-a agravat: ghipsul nu a mai putut fi îndepărtat decât cu tot cu muşchi şi piele, iar două dintre degetele de la piciorul drept al copilului de numai opt luni s-au cangrenat, fiind necesară amputarea lor. În urma operaţiei, a fost îndepărtată întreaga porţiune necrozată care se extinsese şi pe partea laterală a piciorului. Rezultatul: deformarea genunchiului şi scurtarea piciorului cu zece centimetri. Au urmat un transplant de piele, când Laurenţiu avea un an şi opt luni, şi alte trei intervenţii chirurgicale. Dar răul nu a mai putut fi îndreptat. Băiatul şi-a petrecut întreaga copilărie şi adolescenţă mai mult prin spitale, cu un picior aflat aproape în permanenţă în ghips, subţiat şi scurtat.

În 1991,
anul în care s-a născut Laurenţiu, doctorul Gheorghe Burnei s-a transferat la Spitalul „Marie Curie“, din Bucureşti. După ce terminase facultatea în 1987, fusese repartizat la Spitalul Judeţean Târgovişte. Abia după Revoluţie i s-a aprobat transferul. 11.000 de intervenţii chirurgicale, efectuate în special la copii, dintre care 300 de operaţii numai pentru alungiri de membre. Aceasta este cariera în cifre seci, fără să amintim de nopţi nedormite sau de vise împlinite, a doctorului Gheorghe Burnei până în acest an. Aici, undeva, în statistica recentă, apare şi Laurenţiu. Este însă o „cifră“ evidentă. Un caz medical cu totul aparte.

– Partea de jos a piciorului e lipsită de vascularizaţie, de părţile moi şi plină de cicatrici. În astfel de cazuri e contraindicată orice fel de intervenţie pentru alungirea piciorului, le-a explicat dr. Burnei părinţilor lui Laurenţiu, după ce a examinat piciorul băiatului.

– Dar medicii din Timişoara ne-au spus că, dacă spuneţi „Nu“, nu mai avem nicio speranţă. Doar dacă mergem la o clinică din străinătate şi nimeni nu ne garantează că acolo o vor face. Oricum nu avem bani, a spus Maria.

– Răspunsul nu este neapărat „Nu“, dar vă spun că o astfel de intervenţie poate duce la complicaţii majore şi, dacă se întâmplă aşa ceva, nu ne rămâne decât să amputăm piciorul. Vă asumaţi un asemenea risc?

Şansele de reuşită erau de numai 5%. Cu toate astea, când i-a văzut atât de hotărâţi, dr. Burnei a prezentat cazul echipei sale. Dr. Ileana Georgescu a consemnat cazul lui Laurenţiu în registru, pentru evaluarea săptămânală, iar dr. Ştefan Gavriliu a preluat analiza fondului de fixatoare pentru a concepe un montaj adecvat pentru alungirea piciorului (trebuia să se evite atingerea leziunilor sclerotice). După trei luni de analize şi evaluări, echipa doctorului Burnei a pus bazele unui program de intervenţie în doi timpi.

În 6 septembrie 2007,
Laurenţiu se afla primul pe lista de programări pentru operaţii a dr. Burnei. Erau necesare secţionarea osului şi montarea fixatorului, un dispozitiv extern mecanic ce trebuia reglat zilnic pentru a asigura alungirea piciorului. Ritmul de elongaţie urma să fie unul mult mai lent, de numai 0,5 milimetri la 24 de ore, faţă de cât este normal, un milimetru la 24 de ore. Intervenţia a durat două ore, iar Laurenţiu a fost dus la reanimare. Dr. Burnei a intrat la o altă intervenţie. După alte două ore, mobilul doctoriţei Georgescu a început să sune cu melodia „de avertisment“.

– Am fost anunţată că piciorul lui Laurenţiu s-a înnegrit, îşi aminteşte ea.

În sala de operaţii s-a lăsat tăcerea.

– Continuaţi voi. Vine cu mine dr. Georgescu. Mergem să văd ce se întâmplă, le-a spus dr. Burnei celorlalţi din echipă şi a ieşit imediat.

Ajunşi la reanimare, cei doi s-au dus la patul lui Laurenţiu şi au început să îi examineze piciorul. Într-adevăr, acesta căpătase o culoare închisă. Semn rău! Dr. Burnei a relaxat întregul montaj.

– Anunţă că azi nu mai fac alte operaţii. Vreau să văd ce se întâmplă aici.

Dr. Georgescu i-a dat mamei lui Laurenţiu vestea că s-ar putea să fie nevoiţi să recurgă la amputarea piciorului dacă acesta nu-şi revenea. Maria a început să plângă. Tremura toată.

Din oră în oră, piciorul lui Laurenţiu era măsurat cu un pulsoximetru, pentru a se vedea cât de oxigenat e. Dar starea lui era aceeaşi. Dr. Burnei a rămas de gardă. Încet, încet, lucrurile s-au îmbunătăţit, iar speranţele tuturor au revenit. Tot stresul acumulat în acea perioadă a lăsat şi altfel de urme: dr. Burnei s-a ales cu un ulcer de care se tratează şi acum.

18 luni mai târziu,
echipa medicală de la „Marie Curie“ a decis că e timpul pentru a doua parte a intervenţiei. Operaţia a durat aproape patru ore. Se încerca o corectare a poziţiei de echin a piciorului (deformaţie ce constă în aceea că nu se poate sprijini decât pe vârf, nu şi pe călcâi). Faptul că lui Laurenţiu îi lipseau şi două degete nu a făcut decât să îngreuneze lucrurile. Perioada postoperatorie nu a fost nici ea uşoară, băiatul având deseori dureri cumplite.

În primăvara acestui an, Laurenţiu a fost trimis la Băile 1 Mai, lângă Oradea, unde a urmat timp de trei săptămâni un program intensiv de recuperare. În data de 24 mai, intra în cabinetul dr. Burnei, pentru control.

– Acum mă plimb fără cârje. Merg şi pe bicicletă fără probleme, se lăuda Laurenţiu învârtindu-se prin cabinet.

– La anu’ o să te poţi plimba la fel ca orice om, spune chirurgul.

Un zâmbet îi stăruie pe chip. A meritat să-şi asume acest risc. Dacă n-ar fi reuşit, acum Laurenţiu ar fi stat într-un scaun cu rotile sau sprijinit în cârje pentru toată viaţa.

„Concepţia profesorului Burnei de a împinge lucrurile la extrem şi a da o şansă unde mai există merită luată în seamă. Ceea ce face el se poate numi pionierat“, spune dr. Ştefan Gavriliu.

– Mă duc să mă plimb.
Apoi ies la un fotbal cu băieţii, îşi anunţă Laurenţiu părinţii. Ei nu-l opresc şi nu-i spun că mai întâi trebuie să-şi facă temele. NU! Doar se bucură. Sunt cele mai frumoase cuvinte pentru ei. Sunt răsplata unei lupte ce durează de aproape 18 ani.

Notă:
Cazul lui Laurenţiu Gheorghe şi modul de desfăşurare a intervenţiei, contraindicată pe un picior cu atâtea leziuni, vor fi prezentate la viitorul congres al Asociaţiei de Studiu pentru Aplicarea Metodei Ilizarov (medicul rus Gavriil Abramovich Ilizarov a inventat sistemul de fixare extern pentru alungirea membrelor).

Vote it up
55
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza