Părinţii se educă mult mai greu

 

Îmi iubesc părinţii, dar nu înţeleg de ce nu răspund la telefon. între ei şi telefoanele mobile e un război tăcut şi fără vreo şansă să se sfârşească.

Mama uită să-l ia cu ea, tata îl uită în priză. şi uite aşa, de câte ori îi sun, nu dau de ei. De fiecare dată îmi fac griji. Sunt oameni la 70 de ani care au o grămadă de probleme de sănătate – cele mai multe reale, dar şi o bună parte imaginare.

Când, în sfârşit, dau de mama, o întreb unde a fost. îmi face o listă lungă de activităţi: „Am fost la piaţă, la medic, la Andrei (unul dintre nepoţi), apoi, iar la piaţă, am făcut ordine în cămară“ şi tot aşa până o opresc, înfricoşat de câte face într-o singură zi. Apropo, chestia cu cămara cred că e o obsesie. De când mă ştiu, în cămara familiei au e-xistat tot felul de „pro-bleme“. Borcanele de murături trebuie organizate o dată la două zile. Mălaiul şi zahărul trebuie puse în cutii noi, iar secţiunile de cârpe de bucătărie, de oale şi pungi de plastic pot fi optimizate la infinit.

– De ce nu răspunzi niciodată la telefon?

– Păi acum ce fac?, mă ia tare ea.

– Da, dom’le, dar niciodată nu reuşesc să dau de tine. Ai uitat că ai un cip electronic în inimă?

Când îi amintesc de pacemaker şi de problemele ei cardiace, se enervează. Dar nu pentru asta o sun. Mi-e teamă să nu i se facă rău.

De când o ştiu a fost bolnavă. şi de când o ştiu a avut o energie pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni. De când o ştiu a vrut să-i ajute pe ceilalţi şi să-i înveţe câte ceva. A fost învăţătoare şi a fost obsedată de munca ei.

– Ce vrei? Să stau în pat şi să aştept să mor?

Aici nu ştiu ce să-i răspund. De fapt, în faţa părinţilor mei mă simt la fel de neajutorat ca şi-n faţa Mariei, copilul meu. Niciodată n-am soluţii.

Aş vrea să se mute mai aproape de mine ca să am grijă de ei, dar nu vor să plece din apartamentul lor din cartierul bucureştean Militari. Orice soluţii am propus, drama şi stresul de a se apuca de împachetat, de a renunţa la vecinele şi prietenele eio fac pe mama să intre în panică.

Într-un fel, o înţeleg. Dar de ce nu răspunde la telefon?

Tata e un erou pentru mine, deşi n-am avut niciodată curajul să i-o spun. A trecut printr-o operaţie la colon, urmată de una la ficat şi de o serie de şedinţe de chimioterapie. Niciuna din aceste experienţe traumatizante nu l-a convins să renunţe la bluza de trening Nike pe care o poartă de zece ani. A supravieţuit. Se simte bine, iar pe faţa lui nu se vede nicio urmă din suferinţa prin care a trecut. Sâmbăta, când îl vizitez, mă aşteaptă proaspăt bărbierit, îmbrăcat în pantaloni călcaţi la dungă, cămaşă, iar pe deasupra celebra bluză Nike, verde-închis. Deşi are dulapul plin de haine, le preferă pe cele de dinainte de Revoluţie. Cu toate că e un supravieţuitor, nu răspunde niciodată la telefon. Deşi e mândru de mobilul lui, care întotdeauna e pus la încărcat.

Cu cât oamenii înaintează în vârstă, cu atât medicii joacă un rol tot mai important în viaţa lor.

– Unde ai fost azi?, îl întreb pe tata.

– Să iau o reţetă. Mâine am programare pentru analize, iar poimâine mă duc la spital să mă vadă chirurgul.

După două operaţii grele, se urcă zi de zi în Tico-ul lui albastru şi pleacă prin oraş după medicamente şi reţete. Nu m-a sunat o dată să-mi ceară ajutorul.

Ştiu că nimic n-o să-i mai schimbe şi că vor continua să-şi facă griji pentru orice. Dacă vreun nepot a răcit, mama nu doarme toată noaptea:

– Ce face Maria? Am auzit că nu s-a dus la grădiniţă. Nu vrei să-i fac o supă?, mă întreabă, îngrijorată,despre fiica mea.

Mama e nemulţumită că alerg în curse de maraton, deşi i-am spus că, deocamdată, sunt cel mai sănătos din familie. Tata, deşi nu mi-a spus-o niciodată, e mândru de mine. El e îngrijorat să nu-mi pierd slujba. Deşi de 17 ani îmi câştig existenţa din scris şi jurnalism, el a fost întotdeauna convins că treaba asta e cea mai neserioasă şi nesigură.

Nu vreau să-i schimb. Nu mi-am propus asta, dar aş vrea din tot sufletul să-i pot ajuta mai mult. Însă habar n-am cum s-o fac.

Cred că, pe măsură ce îmbătrânesc, părinţii se transformă în copii. ştiu că ai mei nu vor pleca niciodată din apartamentul lor din Militari. ştiu că tata se va îmbrăca în aceleaşi haine şi va fi la fel de încăpăţânat, iar mama va face curat în cămară şi supe pentru nepoţi cât va putea de mult.

Şi mai ştiu că şi anul acesta, la fel ca întotdeauna, de ziua fiecăruia dintre cei trei copii ai ei şi de ziua fiecăruia dintre cei patru nepoţi, mama va petrece câte o noapte în bucătărie. Acolo, ca un maestru alchimist care transformă ingrediente misterioase în aur, va face tortul perfect de ciocolată cu frişcă, după o reţetă secretă. Cu fiecare astfel de ocazie, deşi toată familia ţine mereu o cură de slăbire sau alta, vom aştepta cuminţi în jurul mesei ca să ne taie felii uriaşe, pe care le vom mânca toţi cu poftă.

Emilian Isailă este redactor-şef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
39
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza