Operațiune de salvare în junglă

Willie Smits s-a mutat în sălbăticie pentru a ajuta urangutanii. Supraviețuirea acestora se află în legătură directă cu supraviețuirea noastră, a oamenilor
 

Piața de la malul mării
era aglomerată, plină de femei ce purtau sarong (îmbrăcăminte de forma unei fuste lungi și strâmte) şi aveau capetele acoperite, femei ce se târguiau lângă mormanele de fructe tropicale şi de peşte uscat. Dar o marfă mult mai rară i-a atras atenția lui Willie Smits într-o zi umedă pe insula Borneo.

– Bună dimineața, domnule, l-a strigat un negustor, împingându-i biologului o cuşcă de lemn în față.

„Printre gratii, am zărit nişte ochi înfiorător de trişti“, îşi aminteşte Smits.

Erau ai unei femele, un pui de uran-gutan ce avea trupul emaciat şi trăsăturile vlăguite de suferință. Deşi Smits conducea o stațiune de cercetări forestiere pe coasta estică a insulei, nu mai ajunsese niciodată față în față cu una dintre aceste ființe. Pe măsură ce se îndepărta, nu reuşea să scape de senzația că un copil cu părul roşcat, un copil bolnav şi abuzat, avea nevoie de ajutor.

În noaptea aceea s-a întors să-l caute. A găsit puiul de urangutan gata să moară de deshidratare, pe un morman de gunoi, unde îl aruncase negustorul, neputând să-i găsească un cumpărător. Ajuns acasă, a petrecut 24 de ore hrănind-o cu lapte diluat şi ținând-o cu grijă în poală. După ce scăpase de pericol, Smits a numit-o Uce (pronunțat „uu-cee“), după sunetele ascuțite pe care le scotea când a fost salvată.

Douăzeci de ani mai târziu, Smits, în vârstă de 51 de ani, salvase deja mai bine de 1.600 de urangutani, maimuțe antropoide mari, blânde şi foarte inteligente, clasificate acum drept specie în pericol. Urangutanii sunt amenințați de tra-ficanții care îi prind pentru a-i comercializa pe piața neagră a animalelor de companie în Indonezia sau în alte țări, de gurmanzii care le consideră carnea o delicatesă, de negustorii care le vând craniile drept suveniruri şi de tăietorii de lemne care le devastează habitatul, jungla. Organizația lui Smits, Fundația pentru Supraviețuirea Urangutanului de Borneo (BOS), adăposteşte animale orfane sau strămutate şi le reintegrează în păduri tropicale protejate. La sfârșitul anului trecut, a lăsat în libertate 96 de urangutani, cea mai mare promoție a sa de până acum.

Un lucru pe care Smits l-a învățat din munca lui e acela că soarta noastră e strâns legată de cea a urangutanilor. Anumite varietăți de lemn vândute în depozitele de cherestea din America sunt recoltate ilegal de pe teritoriul natal al acestor animale. Uleiul vegetal din multe alimente procesate provine de la palmierii plantați acolo unde era odinioară junglă. Defrişarea pădurilor contribuie, la rândul său, la încălzirea globală şi, prin urmare, la secetă, i-nundații şi alte dezastre, din Alaska până în Australia.

– A-i proteja pe urangutani înseamnă a ne proteja pe noi înşine, le spune Smits tuturor celor dispuşi să-l asculte.

Urangutanii sunt cele mai apropiate rude ale noastre
pe linie evolutivă, după maimuțele bonobo, cimpanzei şi gorile, având ADN-ul identic celui uman în proporție de 97%. Se aseamănă mult cu noi. Îşi fac unelte, folosind bețe ca să desfacă fructele. Pot fi învățați să înțeleagă anumite cuvinte. Puii trăiesc împreună cu mamele timp de opt ani, învă- țând să se descurce prin junglă şi să deosebească plantele dăunătoare de cele bune. Puilor mici le place să fie gâdilați, reacționând cu un fel de râs.

Dar urangutanii sunt mult mai puțin adaptabili decât oamenii. Fiind cele mai mari dintre toate mamiferele arboricole, au nevoie de întinderi de pădure vaste, neîntrerupte pentru a supraviețui în sălbăticie. Un urangutan îşi petrece ziua căutând hrană printre ramuri. Atunci când dispar copacii, dispar şi locuitorii lor.

Odinioară întâlniți pe întreg teritoriul Asiei de Sud-Est, urangutanii sunt acum obligați să trăiască doar în zonele izolate ale insulei Borneo (a cărei suprafață terestră e împărțită între Indonezia, Malaysia şi Brunei) şi ale insulei indoneziene Sumatra. Acum un secol, populația lor era estimată la 315.000. Astăzi mai sunt doar 50.000.

Fiu al unui lucrător la o fermă din Olanda, Smits a manifestat de mic o afinitate față de animale.

– Am fugit de acasă când aveam un an şi jumătate şi ai mei m-au găsit dormind pe burta celui mai rău câine de pază din vecinătate, ne povesteşte el din Washington, D.C., unde a venit în vizită din Borneo pentru a convinge Banca Mondială să-i ofere fonduri. Îşi propusese să studieze medicina veterinară la facutate, dar orele i s-au părut plictisitoare. Intrând întâmplător la un curs de silvicultură tropicală, a fost fermecat.

Smits a mers mai departe şi şi-a dat doctoratul în domeniu. A călătorit în Indonezia pentru cercetări postuniversitare în 1980 şi, la scurt timp, s-a stabilit acolo, căsătorindu-se cu o prințesă dintr-un trib din Sulawesi. El şi soția lui au trei fii. A ajuns să fie cunoscut drept un ecolog de excepție, elaborând tehnici foarte respectate de conservare a pădurii tropicale.

Apoi au apărut urangutanii...

În toamna anului 1989,
la două săptămâni după ce Smits o salvase pe Uce, a primit un mesaj de la un angajat al Ministerului Pădurilor din Indonezia. Bărbatul auzise despre salvare şi se întreba dacă Smits nu putea adăposti un alt urangutan suferind – un mascul tânăr, care fusese găsit în junglă după ce mama lui fusese ucisă. Angajații ministerului îl numiseră Dodoy. Smits l-a îngri- jit până s-a însănătoşit, intenționând să îi trimită pe ambii orfani la un centru de reabilitare.

Smits a aflat însă că astfel de programe aveau probleme. Majoritatea centrelor eliberau maimuțele salvate cât mai repede cu putință. Animalele aveau adeseori confruntări teritoriale cu semenii lor din sălbăticie, îi infectau pe aceştia cu boli umane sau, pur şi simplu, mureau de foame.

Unii experți au impus găsirea unei noi strategii: animalele salvate trebuiau ținute în carantină şi vindecate de boli contagioase, trebuiau să-şi însuşească aptitudinile necesare supraviețuirii în sălbăticie şi urmau a fi eliberate pe o zonă protejată de junglă, nepopulată de alți urangutani.

Bazându-se pe aceste principii, Smits s-a hotărât să-şi deschidă propriul centru de reabilitare. După ce a cerut fonduri şi a fost refuzat de numeroase corporații, organizații non-profit şi de guvernele olandez şi indonezian, i-a adus pe Uce şi pe Dodoy la o adunare a şcolii internaționale unde învățau copiii lui. Cadrele didactice şi elevii i-au întâmpinat cu brațele deschise.

– Willie ar putea vinde şi castraveți grădinarului, afirmă Peter Karsono, un profesor indonezian care a participat apoi la administrarea BOS şi a lansat o campanie pentru colectarea fondurilor. Elevii au adunat 5.000 de dolari vânzând produse de cofetărie, organizând plimbări sponsorizate şi apelând la bunăvoința părinților. După ce un patron din industria petrolieră a dublat această sumă, Smits avea deja banii necesari să înceapă.

Apoi a trebuit să-i convingă pe săteni, cei mai mulți membri ai tribului Dayak din Borneo, că era mai bine să-i protejeze pe urangutani decât să-i ucidă pentru a le lua carnea şi craniile.

Smits s-a aventurat în adâncurile ținutului sălbatic din Borneo, unde râurile erau singurele drumuri. Intrând într-o colibă tribală, a dat peste un pui de urangutan care stătea ghemuit lângă cadavrul pe jumătate mâncat al mamei lui.

– Cum puteți face una ca asta? a strigat Smits în dialectul local.

Când războinicii au dat să-şi înşface armele, Smits şi-a dat seama că făcuse o gafă periculoasă. A schimbat tactica.

– Vă place lahung-ul? a întrebat el, referindu-se la un fruct care crește în junglă.

Cei din tribul Dayak au dat din cap afirmativ. A mai înşirat alte câteva fructe indigene şi i-a în-trebat dacă putea cumpă-ra răsaduri de la ei.

– Sunt foarte rare, i-a spus un bărbat din trib, explicându-i – ceea ce Smits ştia de altfel – că semințele multor plante băştinaşe nu încolțeau decât după ce treceau prin tractul digestiv al unui urangutan.

– Aşadar, credeți că şi copiii voştri vor putea să mănânce în continuare toate aceste bunătăți dacă voi ucideți toți urangutanii?, i-a întrebat Smits.

S-a făcut linişte.

– Eu am renunțat să-i mai vânez, a recunoscut deodată unul dintre bărbați. Am tras într-o femelă şi am crezut că am ratat. Când s-a apropiat, credeam că o să mă atace. În schimb, şi-a lăsat puiul la picioarele mele şi a căzut moartă. După aceea, n-am putut să mai fac asta.

Alții au intervenit şi ei cu poveşti despre întâlniri cu urangutani prietenoşi. Smits a dat mâna cu noii săi aliați. Apoi s-a urcat în barca cu motor şi s-a dus să-şi țină discursul convingător şi în următorul oraş.

Centrul de reabilitare de la Wanariset
s-a deschis în 1991, angajații fiind în majoritate membri ai tribului Dayak. La scurt timp, îngrijeau deja zeci de urangutani. Smits şi-a extins misiunea, făcând presiuni asupra guvernului indonezian să ia măsuri împotriva comerțului ilegal cu animale de companie. În cele din urmă, a fost numit consilier al ministrului pădurilor.

Dar a avut de înfruntat şi o opoziție uriaşă. Proprietarii urangutanilor domesticiți – care le oferă a- deseori animalelor dul-ciuri şi țigări şi le țin închise în cuşti atunci când cresc prea mari – au protestat împotriva efortului de salvare. Unii l-au scuipat pe Smits când acesta a venit însoțit de autorități să le confişte animalele. A primit sute de amenințări anonime cu moartea. Casa i-a fost arsă din temelie, iar câinele ucis. Soția lui a fugit împreună cu fiii lor în oraşul ei natal de pe insula Sulawesi, unde a fost aleasă viceprimar.

În ciuda dăruirii sale, eforturile lui Smits nu aveau cine ştie ce efect asupra scăderii vertiginoase a populației de urangutani. Aceasta pentru că se tăiau din ce în ce mai mulți copaci în mod ilegal. Industria uleiului de palmier era în plină dezvoltare şi aceasta nu însemna decât un singur lucru: mai multe defrișări. După ce tăietorii de lemne curățau o fâşie de junglă, cultivatorii ardeau cioturile rămase şi făceau loc pentru plantațiile de palmieri.

– Sute de urangutani ieşeau din păduri arzând de vii, îşi aminteşte Smits.

Defrişarea a inundat şi a poluat apa în multe sate dayak. Pe măsură ce planeta s-a încălzit, pădurile rămase în Borneo s-au îmbolnăvit. În trecut, o dată la patru ani aveau loc mari cicluri de înflorire, împrăştiind semințe din abundență. Ultimul a fost acum nouă ani.

Smits a deschis un al doilea centru de reabilitare în partea de sud a insulei Borneo. În 2003 a lansat un proiect îndrăzneț: cultivarea unei noi păduri tropicale, menite să adăpostească urangu- tanii. A ales terenul pustiu din jurul oraşului Samboja, unde pământul odinioară umbrit de junglă era acum acoperit cu alang-alang – un tip de iarbă sălbatică ce emană cianură, inhibând creşterea copacilor.

BOS a cumpărat 2.000 de hectare şi a angajat muncitori locali care să îndepărteze iarba şi să planteze un milion de copaci. Samboja Lestari a fost proiectată în cercuri concentrice. În mijloc se află o pădure aproape matură, căminul unui număr din ce în ce mai mare de urangutani salvați. La periferie se află parcele pe care 650 de familii pot cultiva palmieri pentru fructe şi zahăr. Samboja Lestari adăposteşte şi o cabană pentru ecoturism și o stație de emisie-recepție prin satelit, care deserveşte Agenția Spațială Europeană.

Referindu-se la zona din afara acestui perimetru,
Smits spune:

– Depunem multe eforturi, dar nu reuşim să rezolvăm problema.

Când se simte obosit, îi place să se plimbe în pădurea în care a eliberat-o pe Uce în 1992. Ea trăieşte acolo împreună cu cel mai mic pui al ei, un mascul pe nume Matahari, al cărui tată este Dodoy, cel de-al doilea urangutan salvat de Smits. Când Smits o strigă pe Uce, aceasta coboară din copaci.

– Îmi dă puiul să-l țin şi mă îmbrățişează, povesteşte el.

Smits a filmat un material cu mama şi puiul ei, jucându-se în pădure. Deşi urangutanii nu pot să vorbească, ei comunică eficient prin alte metode. În film, Uce se opreşte o clipă şi se uită în sus la prietenul ei uman. Are un zâmbet larg şi cald, care îi spune lui Smits tot ceea ce are nevoie să audă.

Vote it up
129
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza