Omul din adâncul fântânii

 

Aveam numai cinci ani, dar mi-a rămas întipărită bine în minte ziua aceea de toamnă, când străbunicul lucra în grădină, iar eu, un ghem de copil neastâmpărat, am vrut să văd… Ei bine, să văd ce se afla în fântână! Știam că de acolo se scotea apă, dar nu-mi venea a crede că doar despre atât era vorba. Poate că cineva de acolo, de jos, ne oferea acele găleți pline cu apă, iar eu voiam să-l cunosc, voiam să văd cum arată. Știind prea bine cu cine are de-a face, străbunicul îmi atrăsese de multe ori atenția că nu am voie să mă joc pe lângă fântână.

Dar curiozitatea a fost prea mare. Și, pentru că eram prea mică să ajung să văd ce se află în adâncul fântânii, m-am cățărat pe jgheabul unde se storceau strugurii. Mi-am văzut chipul oglindindu-se în apă, dar nu a fost suficient pentru mine. Sigur mai era ceva! M-am aplecat și mai mult pe marginea fântânii, și mai mult, și… am alunecat!

Un strigăt. Un ecou. Și o mână fermă, care m-a apucat de turul pantalonilor… Un om mi-a salvat viața! Era străbunicul!

Ori de câte ori făceam o năzbâtie, nu mă pedepsea, nu-mi dădea o palmă la fund, ci îmi explica pur și simplu că nu e bine. Așa a procedat și atunci, deși vocea îi tremura din cauza emoției. Și a avut și mai multă grijă de mine!

Viața e ca o clepsidră în care timpul se scurge poate prea curând, dar sunt amintiri care rămân o veșnicie, sunt oameni care schimbă destine și care dau sens vieții altora numai prin simplul fapt că există.

Un astfel de om a fost străbunicul meu pentru mine. Uscățiv, cu părul alb ca laptele și ochi albaștri ca seninul cerului, Marin Vișan, bunicul tatălui meu, a fost cel care m-a învățat să fac primii pași, să pronunț primele cuvinte și să citesc. Tot el mi-a fost primul coleg de bancă, până am încetat să mai plâng că nu vreau la școală, și tot el m-a ajutat la teme. Și asta într-o perioadă în care părinții și bunicii mei erau mult prea ocupați cu serviciul, având grija de a nu-mi lipsi nimic.

– Ascultă-mă!, îmi spunea străbunicul. În viață omul e doar o fărâmă, dar fărâma asta poate face viața să devină o pâine din care să se înfrupte până la saturație.

Așa era el, o persoană foarte înțeleaptă, care întotdeauna se gândea de două ori înainte să rostească ceva. Am crescut cu poveștile lui în urechi, povești despre un război în care își pierduseră viața mii de oameni, dar împletea cuvintele în așa fel încât toate acele întâmplări erau amuzante pentru un copil de cinci ani. De-abia când am crescut am reușit să înțeleg gravitatea și profunzimea povestirilor sale, drama unui om care fusese împușcat în claviculă și picior.

Când am mai crescut, străbunicul îmi spunea:

– M-am născut în timpul Primului Război Mondial, când frica, spaima, durerea și senzația de foame mi-au fost cele mai bune prietene. Am participat la al Doilea război, unde am trăit mai bine de cinci ani printre focuri de armă, schingiuiri și moarte. Dar știi ceva? Încă vreau să trăiesc, încă mi-e dor să zâmbesc, să mă bucur… Și încă mai am idealuri!

Așa mi-l amintesc. Persoana cea mai plină de viață. Mă întreb câteodată cum ar fi fost viața mea fără el, fără acest om care și-a luat rămas-bun de la mine cu mai bine de trei ani în urmă? Nu aș fi putut să devin eu, cea de azi, fără el, cel care a așezat cărămidă peste cărămidă până ce a clădit casa sufletului și minții mele.

Și, așa cum a trăit, așa a și plecat: cu zâmbetul pe buze.

– Viața este pentru mine cel de-al treilea război pe care-l duc. Chiar dacă idealurile nu-mi mai aparțin în întregime, acum sunt mai bogat, pentru că idealurile mele sunt de fapt idealurile tale. Privesc viața prin lumina ochilor tăi, îmi spunea el.

Acum privesc cu ochi de adult în acea fântână și știu cine este acolo, știu pe cine caut și cine îmi întinde gălețile cu apă, cu apa vieții.

– Să faci ce-ți place, să trăiești cum vrei, fără să-ți pese de părerea celor din jur. Și să nu uiți că, pentru a fi fericită, trebuie să știi să te bucuri în fiecare zi de lucrurile mărunte!

A fost cel mai prețios sfat pe care l-am primit vreodată. L-am primit de la străbunicul meu, cel care mi-a salvat viața în urmă cu 16 ani, și care trăiește poate prin mine o altă viață, sper una mai bună.

Notă: Aurelia Vișan are 21 de ani și este studentă în anul III la Facultatea de Litere din cadrul Universității Craiova, specializarea Română-Engleză

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza