Omul de otel

Cum am invins o boala care era sa ma rapuna.
 

Am un loc special in familia mea foarte unita, de origine italiana. La 42 de ani, inca mai sunt fratiorul a trei surori mai mari decat mine. Parintii mei s-au mutat in Maine in urma cu peste 20 de ani si doua dintre surorile mele i-au urmat. De atunci, ne reunim cu totii, impreuna cu familiile noastre, in fiecare an, dupa Craciun. Eu si sotia mea, Donna, mergem cu masina si inchiriem un apartament la hotel, in localitatea South Portland, unde ne strangem vreo 20 de persoane ca sa luam cina si sa sarbatorim Anul Nou. Pe 31 decembrie 2004, dupa cina, ne-am decis sa innotam putin in piscina acoperita. Ne-am distrat copios balacindu-ne si jucandu-ne. La miezul noptii ne-am adunat in fata televizorului pentru numaratoarea inversa, ne-am sarutat, ne-am imbratisat si ne-am luat ramas bun de la cei care plecau. Eu si Donna eram epuizati, dupa ce am bagat copiii in pat. Ii luaseram cu noi pe Michael, in varsta de noua ani, si pe Jeena, de sase ani, intrucat cealalta fiica a mea, Kaelyn, de 12 ani, locuieste in Georgia impreuna cu mama ei. Cred ca am adormit de cum am pus capul pe perna.

M-am trezit, insa, putin dupa ora 2.00 dimineata, simtindu-ma ca sub efectul unei gripe serioase. Ma durea capul ingrozitor si aveam frisoane teribile. Trupul imi tremura atat de tare, incat pur si simplu saream din pat. Coplesit de greata, mi-am petrecut primele ore ale diminetii tarandu-ma inspre si dinspre baie. Ne-am hotarat sa ne scurtam vacanta si sa ne intoarcem acasa, in Smithtown, Long Island. Donna i-a sunat pe mama si pe tata, pentru a le spune ca plecam. Donna a incarcat bagajele in masina si a urcat la volan, in timp ce eu m-am asezat langa ea, strangand din dinti, pregatit pentru calatoria de sapte ore. Michael, Jeena  si cainele nostru, Chip, de rasa King Charles spaniel, ocupasera locurile din spate. La un moment dat, am vomitat intr-o punga din plastic. Stiam ca trebuie sa fie infiorator pentru Donna si copii sa ma vada atat de bolnav si de slabit. Eram un alergator si un atlet impatimit, care se mandrea cu faptul ca are forta si este in plina forma. Cand am ajuns acasa, in jurul orei 17.00, abia am mai reusit sa ma tarasc pana in pat. Nu ne-am gandit insa nicio clipa sa mergem la spital, pentru ca eram absolut convinsi ca e doar o gripa.

Pagina urmatoare: Goana la camera de urgenta

Vote it up
923
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza