Ocolul Pământului în rulotă

 

La reflux, în Parcul Național Monte
Leon, din Argentina, nivelul oceanului scade în şase ore cu 12 metri. Apoi, creşte la loc, tot cu doi metri pe oră. Copiii țopăie fericiți pe țărm, sub ochii părinților, Dan şi Marilena Pouzet-Oprean, doi români care cu ceva timp în urmă se stabliseră în Franța.

– Nu mergeți prea departe, că vine fluxul!, spune Dan.

În câteva minute însă, copiii se mai văd doar ca nişte punctulețe colorate la orizont. Când se plictisesc să-i mai numere de la distanță, Dan şi Marilena se întorc la rulotă, nu însă înainte ca mama să le strige un avertisment:

– Când vă întoarceți, feriți-vă de pume!

Scenă suprarealistă, inconştiență sau nebunie lucidă – numeşte-o cum vrei. Dar după doi ani de călătorie prin cele mai frumoase şi mai periculoase locuri din cele două Americi, familia Pouzet-Oprean a reuşit să se dezbare de ceea ce ei numesc „paranoia urbană a nevoii de securitate“.

Acum trei ani,
erau o familie obişnuită, poate un pic boemă: Marilena, ilustratoare de cărți, lucra pentru editura OB STARE din Tenerife, Spania, iar Dan deținea în asociere un birou de arhitectură la Paris. Aveau doi copii: Matei, care acum are nouă ani, și Vlad, acum de șase ani. În curând, avea să apară și Ilincuța, care tocmai a împlinit trei anișori. Cu multă muncă și adesea sacrificând viața de familie, Dan realiza proiecte arhitecturale în Europa, SUA, Asia şi Mexic. Într-o bună zi, însă, un accident de bicicletă l-a adus în pragul infirmității. O arteră sfâşiată care i-a produs o hemoragie internă a necesitat o operație de peste patru ore, ce s-a soldat doar cu un succes parțial. „Toată secția de chirurgie se uita cu milă la mine, aşteptând să fiu decupat din nou doar pentru a mi se pune o proteză“, îşi aminteşte Dan. Chirurgul-şef l-a salvat în mod paradoxal – tocmai refuzând să facă această intervenție.

Treptat, Dan a reînvățat să meargă ajutându-se de un cadru metalic.

La scurt timp după operație, la o petrecere organizată la serviciu, a avut o revelație, venită prin intermediul fiului său, Matei. Copilul a întrebat-o candid pe Marilena:

– Mami, dar unde este patul lui tati?

Brusc, Dan a simțit că viața trecea pe lângă el, în timp el ce stătea închis într-un birou de dimineața și până târziu în noapte.

De aici a mai fost doar un pas până la întrebarea retorică, aproape nebunească:

– Ce-ar fi dacă am pleca într-o călătorie în jurul lumii, cu copii cu tot?

Norocul lui Dan este că se potriveşte foarte bine cu Marilena.

– Când plecăm?, i-a răspuns ea.

Dan crede că, „în astfel de momente, secretul este să nu eziți, să nu pui în balanță prea mult riscurile, fiindcă rațiunea este foarte puternică şi distrugătoare de planuri bune şi sănătoase“. De la început au decis să plece fără telefon la ei și doar cu un computer, sperând să găsească conexiune de internet şi în cele mai izolate colțuri ale lumii. Nu s-a dovedit un pariu prea riscant. Au găsit internet și în creierii Anzilor.

Prietenii i-au încurajat
şi ajutat cu sfaturi. Cele mai prețioase au venit de la Liviu şi Cristiana Gal, de la firma Motorhome, din Bucureşti. Ei i-au învățat să aleagă un camper – o rulotă nici prea mică, nici prea mare, fiabilă, ca să reziste la o călătorie până la capătul lumii şi înapoi. Odată achiziționat, camperul a fost botezat Simon şi adoptat ca membru cu drepturi depline al familiei. L-au dotat cu panouri solare, toaletă ecologică, suporturi pentru biciclete. Simon avea să se dovedească un tovarăş de nădejde, fiind greu încercat pe parcursul călătoriei.

Înainte să se decidă, familia a trebuit să depășească unele bariere mentale. Cea mai importantă: frica de a renunța la un serviciu stabil. „Multă vreme am crezut că o astfel de călătorie sau, în general, o nebunie în viață este rezervată unei elite financiare. Am avut deja câteva lecții frumoase, de la tineri călătorind fără un ban şi lucrând ocazional pe parcurs, la familii călătorind cu copii şi câştigând din vânzarea de calendare artizanale sau desene...“, spune Marilena. Acum, lucrând de la distanță doar o zi pe săptămână, ei își asigură două treimi din bugetul călătoriei. De exemplu, dacă tatăl are de predat un proiect, caută un loc cu acces la internet şi cu o natură suficient de generoasă cât să-i țină pe copii departe de rulotă mai multe ore pe zi. Ba chiar Eva Darias Esteban, editorul Marilenei şi suporter fervent al acestei călătorii, li s-a alăturat pentru o vacanță în Alaska.

Și asociatul lui Dan,
Jean-Marie Massaud, s-a întâlnit cu ei în Mexic, pentru a superviza construcția stadionului echipei Chivas din Guadalajara, proiectat de biroul lor. „La patru ani de la definitivarea acestui proiect, cântăresc cu 15 kg mai puțin, Marilena zice că am un fizic de vis şi am redescoperit viața, ceea ce pentru mine nu înseamnă a nu lucra, ci a o face în alt fel, mai armonios, în libertate totală“, spune Dan. Când au apărut probleme la construcția stadionului, Dan a trebuit să-şi lase familia la Quito, în Ecuador, şi să dea o fugă la Guadalajara. Dar nu s-a stresat: „De când nu mai am gestiunea funcționării biroului şi stresul aferent, sunt într-o stare de deconectare euforică, nimic nu mă poate atinge, simt că orice problemă poate fi rezolvată...“. Evoluția internetului a făcut posibilă libertatea de a lucra de oriunde. Dan și Marilena cred că societatea ar trebui să evolueze în această direcție, a deplinei libertăți.

Din fericire, învățământul francez
permite educația de la distanță. Pe baza unor materiale trimise prin poştă în diverse puncte de pe planetă, copiii fac două ore de şcoală pe zi sub supravegherea părinților. O dată la trei săptămâni, trimit lucrări de control la coordonatorii francezi ai programului. Paradoxul acestui sistem este că mulți copii astfel şcoliți au putut fi înscrişi în şcolile publice cu unul sau chiar doi ani în avans față de copiii care învață stând în bancă multe ore pe zi. Însă, deşi pare simplă, educația făcută de părinți e un „test de foc“ pentru ei, căci nu vor putea avea niciodată asupra odraslelor autoritatea pe care o are un profesor.

Dan susține că rezultatul acestui tip de educație este surprinzător şi excepțional, în plus lăsându-le copiilor şi mult timp pentru joacă. Aceasta devine, la rândul ei, încă o sursă (inconştientă) de învățătură. „Ni se pare esențial ca joaca să fie considerată şi de sistemul public de învățământ un factor educativ, mai mult decât o pauză de odihnă între două materii“, spune Dan.

Relaționând cu copiii întâlniți pe drum, Matei şi Vlad au învățat deja binişor engleza şi spaniola şi se pregătesc pentru primele lecții de chineză la fără frecvență. Cât despre Ilincuța, la vârsta ei amestecă tot felul de cuvinte din cele mai diverse limbi, pe care le transformă alchimic într-un esperanto de marcă proprie: picior – petoy, murdar – moyay, camping-car – lipitanc, pisică – copa, maimuță – mopa... Dan o numește pe micuță „paşaportul nostru zâmbitor, blond, cu rochițe colorate“. Cu avântul ei explorator, ochii albaştri inocenți şi părul blond topeşte inimile tuturor. La Todos Santos, în Guatemala, localnicii – toți bruneți şi cu pielea smeadă – nu mai văzuseră niciodată un copil caucazian. Extaziați, sud-americanii au botezat-o La Gringuita („Străinuța“).

Ca şi alți călători în jurul lumii
pe care i-au cunoscut, Dan şi Marilena cred că în natură pericolele nu sunt atât de mari pe cât par când le priveşti din fotoliu la National Geographic Channel şi că armonia cu mediul înconjurător şi cu tine însuți reprezintă cheia depăşirii oricărei dificultăți. De aceea, cu riscul de a fi catalogați ca inconştienți, ei nu le impun copiilor prea multe reguli de siguranță sau limite. „Între minusculul spațiu din interiorul rulotei noastre şi spațiul infinit din afara ei, petrecem 24 de ore pe zi cu copiii noştri. Discuțiile sunt deschise, uneori chiar foarte deschise“, spune Dan. Tocmai prin această libertate totală, Matei, Vlad şi chiar și Ilincuța au fost responsabilizați, învățând singuri să se ferească de pericole. Au reținut că urşii şi şerpii atacă doar dacă îi iei prin surprindere. De aceea, în apropierea tufişurilor târăsc un băț pentru a produce vibrații care avertizează şerpii de trecerea lor şi în pădure cântă pentru a îndepărta fiarele mari. La fel şi cu scorpionii: dacă ştii să ridici piatra sub care se ascund fără a băga degetele dedesubt, îi poți prinde uşor...

– Tată, tată, am găsit un scorpion!, s-a mândrit Vlăduț, în timp ce o tarantulă păroasă traversa pe lângă el un drum patagonez din apropiere de Punta Tombo. Doar cu puțin timp înainte, i se împlinise şi visul de a vedea de aproape pinguinii Magellan. Curioşi din fire, aceştia veniseră să-l tragă de pantaloni, făcând un scandal teribil.

Întrebat care este cel mai important lucru pe care l-au învățat copiii în călătorie, Dan răspunde: „Nu le spuneți că lumea este periculoasă, că nu vor crede“. Și cum să creadă aşa ceva când au văzut cu ochii lor că, în ciuda reputației de țară periculoasă, Columbia e superbă, cu oameni prietenoşi şi polițişti binevoitori, sau că, deşi jumătate din americani poartă o armă în maşină, călătoria prin SUA rurală le-a dezvăluit Pouzet Oprenilor nişte locuitori deschişi, calzi, comunicativi şi total lipsiți de agresivitate – mai degrabă nişte copii mari, cu limuzinele, chopperele (motocicletele uriaşe) şi dragster-urile lor (jeepuri cu roți uriaşe). În plus, departe de scepticismul produs de explozia informațională din marile metropole, Matei şi Vlad, destul de mărişori deja, şi-au păstrat şi inocența.

Părinții au avut și ei parte
de clipe magice, toate cu o morală. În primul rând, s-au convins că, doar cu răbdare şi încredere, pot face şi lucruri aparent imposibile: mergând încet şi cu mare grijă, se pot strecura cu Simon pe unde cu gândul nu gândeşti, pe unde din punct de vedere fizic nu ar fi logic să treacă. Nimic nu-i e străin lui Simon: viraje la 180 de grade pe pante uriaşe, cu balansuri incredibile (în Ecuador), mers pe rocă vulcanică tăioasă ascunsă în nisip adânc (în Salar Uyuni, deşertul de sare bolivian), rafale de vânt care-l înclinau ca pe o iolă până ajungea cu roțile de pe dreapta în şanțul de pe marginea drumului (în Patagonia).

Cu alte cuvinte, uneori e „rezonabil să fii nerezonabil“, cum spune Dan. Dar el şi Marilena nu se consideră aventurieri dependenți de adrenalină, ci doar nişe oameni însetați de cunoaştere, de a descoperi lumea şi alte culturi.

Alt lucru verificat în această călătorie este relativitatea spațiului şi timpului, o interpretare poetică şi pur subiectivă a teoriei lui Einstein: „Cu cât spațiul în care trăim este mai gigantic, cu atât noțiunea de timp dispare“. În acest sens, întâlnirea cu elvețianul Jean-Philippe Pattey, care urma să doboare recordul mondial de viteză cu bicicleta între Alaska şi Țara de Foc, a fost re- velatoare. L-au prins din urmă pe drumul spre Ushuaia şi, după ce au schimbat câteva cuvinte, i-au zis:

– Jean-Philippe, te lăsăm, nu vrem să întârzii din cauza noastră!

– Stați liniştiți, am două zile de avans, nu pot ajunge înainte de data prevăzută, când mă aşteaptă televiziunea la Ushuaia.

Și s-au aşezat pe îndelete la taclale în plină tentativă de depăşire a unui record la viteză! Aşa au aflat că ciclistul acesta, pe care, pentru a-l depăşi la plecare, au mers în viteza a patra, avea trei operații pe cord. Și ei care se temuseră că, pentru a călători în jurul lumii, le trebuia o sănătate perfectă! De altfel, mulți globetrotteri pe care i-au cunoscut aveau probleme de sănătate, unii chiar grave: cardiaci, diabetici, astmatici, oameni fără un rinichi sau care aveau nevoie de asistență respiratorie nocturnă... Iar exemplele pot continua.

Răsplata uriaşă a călătoriei stă în clipe care cu greu pot fi descrise şi care confirmă părerea familiei că viața e un cadou minunat. La Ketchikan, un orăşel anonim din fiordurile Alaskăi, Matei a pescuit cu mâna somoni alături de foci, iar familia a fost martoră la partida de bălăceală şi pescuit a cinci urşi. De la Machu Picchu, Dan şi Matei s-au întors la camper pe jos, mergând împreună vreo 15 kilometri prin pădurea tropicală, acompaniați de fâlfâitul aripilor papagalilor zgomotoşi, desprinşi parcă din norii joşi, şi de mirosuri îmbătătoare de flori exotice, de bananier și de avocado. La Punta Pardelas (Argentina), Dan a înotat cu balenele. La început sceptice, acestea s-au îndepărtat, dar curiozitatea le-a biruit şi s-au întors cu „bebeluşii“ lor de câteva tone, pe care îi țineau deoparte în timp ce ele studiau situația. Abia când ele s-au întors în larg şi magia a dispărut, înotătorii au realizat că se bălăceau într-o mare înghețată!

Odiseea familiei
continuă. Pe 26 martie, Dan l-a îmbarcat pe Simon la bordul unui vapor comercial care traver- sează Atlanticul, cu opriri la Rio de Janeiro şi pe coasta de vest a Africii – o călătorie de o lună cu destinația finală Le Havre, Franța. La vară, ei vor trece prin România în drum spre Turcia, țară cu care îşi vor începe odiseea asiatică în septembrie, pentru a evita aspra iarnă iraniană. Între timp, Marilena şi Dan lucrează la un proiect impresionant: „O carte ilustrată în patru volume despre călătoria văzută prin ochii copiilor noştri“, spune Marilena. Chiar dacă nu au adresă fixă, se simt acasă oriunde pe Pământ. Dan spune: „Cred că, dacă o asemenea călătorie nu te face mai bun, degeaba o faci. Nu știm dacă ne face mai buni, dar poate că suntem pe drumul cel bun“.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza