O vorbă bună poate face minuni

 

În vecinătatea casei noastre, pe o străduță lăturalnică, stătea permanent un cerșetor. Indiferent de vreme, el era acolo. Și nu spunea niciodată nimic, nu striga să i se dea ceva, nu avea cartoane cu rugăminți, nu ținea nici măcar mâna întinsă. Îmi amintesc că majoritatea celor care treceau pe lângă el îl blamau. Unii se uitau cu ochi temători, reticenți și respingători, iar alții nici nu îl vedeau. Dacă intra cineva în vorbă cu el, ceea ce se întâmpla destul de rar, de-abia atunci puteai ghici pe fața lui semnul unei mulțumiri. Am realizat că nevoia lui nu era neapărat una materială, eram convinsă de acest lucru în sufletul meu de copil. Într-o zi, bărbatul acela a dispărut, dar neliniștea mea interioară a rămas la fel de vie. Răspunsul nu aveam să-l primesc imediat, mi-a luat ani de zile, iar natura meseriei mele, aceea de psiholog, m-a ajutat enorm.

Nu e ușor să devii „doctor de suflete“, mai ales atunci când ai în fața ta un om care s-ar putea identifica foarte ușor cu tine.

Carmen a intrat în biroul meu după ce a bătut firav de două ori în ușă. Era îmbrăcată tinerește, dar avea umerii aplecați ca sub povara unei dureri. Cu toate astea, vorbea cu siguranță, ușor precipitat, ca și când își dirija din interior felul de a articula cuvintele. Era clar că între ținuta ei exterioară și neliniștea care o măcina, se întindea o prăpastie imensă.

– Am auzit de centrul dumneavoastră de la fiica mea, Mona. M-am gândit că o vizită aici m-ar putea face să înțeleg coșmarul prin care trec...

S-a oprit brusc. Lacrimi uriașe i-au năpădit obrazul. I-am oferit un loc. A scos repede un șervețel din geantă, și-a șters ochii, iar apoi a continuat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat:

– Am pierdut aproape tot, am vândut casa, m-am mutat în alt oraș, mi-am pierdut soțul și acum îmi pierd fiica. Nu am decât o singură întrebare: De ce mie? De ce?

Mă uitam la ea și mă gândeam că, în alt context, nu ai fi spus că această femeie poate ascunde o asemenea apăsare sufletească. Sunt sute de persoane pe lângă care trecem zilnic fără să avem nici cea mai mică bănuială despre supărările pe care le ascund.

Deodată s-a declanșat ceva în mine, amintirea cerșetorului. Acum, însă, nu era loc de nostalgii. Carmen nu trebuia să devină cerșetorul din copilăria mea. Nu avea nevoie de compătimire, ci de ajutor.

– De ce spui că ți-ai pierdut soțul și ești pe cale să-ți pierzi și fiica?

– Pentru că nu reușim să mai vorbim unul cu altul, relația noastră este din ce în ce mai conflictuală. Cât despre fiica mea, Mona, am aflat, în sfârșit, motivul pentru care întârzie acasă, țipă la mine sau îmi fură banii din geantă...

– Cum așa?

– Foarte simplu, fata mea, la numai 16 ani, consumă droguri... Credeam că vârsta adolescenței e vârsta la care putem să ne înțelegem și noi, să vorbim „ca între femei“, să ne apropiem una de alta... Seară de seară mă întreb pe unde e, cu cine e, dacă mai e. Trăiesc cu spaimă și nu mai regăsesc în copilul meu inocența, duioșia, gingășia de odinioară...

Carmen izbucni din nou în plâns. De data asta cu și mai multă înverșunare. O compătimeam tacit și eram tentată să fac comparații între Carmen și mine, între Carmen și prietenele mele, între Carmen și orice mamă care are acasă un copil aflat la vârsta teribilismului. Pe mine mă salva gândul că am un copil care mi-a adus numai bucurii. Dar pe ea, pe Carmen, ce o putea salva? Speranța că își va putea readuce fiica la viață. Iar eu eram unicul ei salvator. Știam bine că în Carmen încă mai e loc de optimism, de răbdare, de dragoste. Se vedea asta în modul în care își impunea să nu se lase pradă stărilor de tristețe, se vedea chiar și în modul ei tineresc de a se purta. Trebuia să resuscitez cele mai firave resurse de supraviețuire pe care le avea.

Așadar, Mona, fetița zglobie, vorbăreață și plină de viață, mereu activă în campaniile de prevenire a consumului de droguri pe care le duceam în școala ei, era, de fapt, una din numeroasele victime. Venea de multe ori în biroul meu. Din spusele lui Carmen, pentru a face rost de bani ca să-și procure doza, fura telefoane mobile, fura din geanta mamei, iar noaptea lucra în locuri stranii. Știam care era parcursul acestei dependențe de depresoare: heroina avea să-i micșoreze în timp activitatea sistemului nervos central, încetinindu-i funcțiile vitale și reflexe. Pe scurt, apucase pe o cale la capătul căreia o așteptau consecințe grave și inevitabile. Dar teoria nu mă ajuta cu mare lucru. În fața mea era un om care avea nevoie de ajutor cât mai repede.

– Cum ai descoperit asta, Carmen?

– Mi-a spus chiar ea, după ce am pus cap la cap toate datele comportamentului ei...

Carmen nu termină bine fraza că ușa se deschise violent. Era Mona. S-a arătat un pic surprinsă de prezența mamei în biroul meu, dar am intervenit imediat. Am sărutat-o prietenos și am invitat-o să ia loc. În relațiile cu oamenii – și mai ales cu pacienții –, bunul-simț este unul dintre principiile după care mă ghidez. Alături de mama ei, descopeream în Mona un alt om: certăreț, irascibil, incomod. Cu toate acestea, reușea să comunice cu mine. Mă gândeam la acest lucru ca la o posibilă resursă de supraviețuire. Secretul? Un comportament normal, apropiat, înțelegător.

– Când ai luat prima doză?

– Astă-vară, cu puțin timp înainte de a intra în vacanță.

– De ce?

– Mă supărasem pe ai mei...

„Mă supărasem pe ai mei...“ Mi se părea un motiv greu de digerat pentru un om matur, dar des întâlnit în argumentele adolescenților. Ce se ascundea de fapt în spatele lui? O simplă părere sau o problemă mai gravă? Ce rezonanță au certurile dintre părinți în sufletul unui copil?

– Cum adică te-ai supărat pe ai tăi?

– Adică m-am certat cu ai mei.

– Și?

– Și am plecat de-acasă, m-am întâlnit cu un prieten care mi-a „vândut“ un pont: dacă vreau să uit de necazuri, va trebui să consum ceva. Și am încercat... Plăcerea a venit mai târziu, după stări de greață...

– Și de ce nu te-ai oprit?

– Pentru că nici ai mei nu se opreau din certuri... Era, într-un fel, mica mea răzbunare.

Mona se abandonase nu numai acestui viciu, dar și conflictelor dintre părinți.

– Dar nu te-au speriat consecințele?

– Ba da, tocmai de asta am și ales să știu cât mai multe despre droguri, implicându-mă în campaniile antidrog. În plus, m-a afectat moartea unui prieten sub ochii mei. Nici faptul că am furat nu mă lasă rece. Este regretul meu cel mai mare. Tocmai de asta vreau să renunț.

Descopeream în voința Monei alte noi resurse de supraviețuire. Pe chipul lui Carmen înflorea discret un zâmbet. Era un început. Povestea celor două mă făcea să devin din ce în ce mai responsabilă. Simțeam că le pot readuce la viață. Simțeam cum conștientizează atât mama, cât și fiica riscurile situației în care se aflau, dar nu aveau mijloacele necesare pentru a ieși din ea. Și am trecut la fapte: amândouă aveau nevoie de motivații, de mult timp petrecut împreună, de comunicare, dragoste, căldură, recâștigarea încrederii în ele însele.

Mă puneam în locul lor și îmi imaginam ce aș face eu. În niciun caz nu aș fi renunțat. Nu după mult timp de la această întâlnire, primesc un telefon. La capătul firului era Carmen:

– Mona nu mai are ochii tulburi, nu mai țipă la mine și a început să meargă la școală...

Suna mult mai bine decât cuvintele disperate de la prima întâlnire. Mă simțeam iar responsabilă. Reușisem să văd dincolo de „hainele peticite ale cerșetorului“ și de inconștiența inițială a unui om care se droghează.

Notă:
Pentru protejarea identității persoanelor, atât numele mamei, cât și al fiicei sunt fictive

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza