O prietenie neașteptată mi-a schimbat viața

 

AM MERS la întâlnirea din ziua aceea fără prea mult entuziasm. Era în iunie 1998. Primisem o invita- ție de la primărie în care scria să mă prezint împreu- nă cu cei trei copii ai mei pentru a primi ajutor de la o organizație franceză. Nu aveam o părere prea bună despre astfel de acțiuni, pentru că modul în care se împărțeau ajutoarele era de multe ori haotic și fără o bază reală. Totuşi, curioasă să-i cunosc şi eu pe francezii care veneau de câțiva ani pe meleagurile noastre, am dat curs invitației, mi-am luat copiii şi am mers la căminul cultural din localitate. Aşa am cunoscut-o pe Maëva. Era o femeie micuță, plină de viață și avea în jur de 50 de ani, credeam eu. Mai târziu am aflat că avea 72 de ani. Venise în România pentru prima dată imediat după revoluția din 1989, cu un grup mai mare de prieteni. Nu ştiu prin ce împrejurări a ajuns în satul nostru de la poalele Subcarpaților. După ce mi-a privit copiii, a făcut pentru fiecare câte un pachet cu haine şi jucării. La plecare, i-am mulțumit în limba engleză. Surprinsă, mi-a răspuns la fel.

Maëva Baudiot, fost inginer-șef la o centrală electrică, ieșise la pensie și intrase într-o asociație care distribuia medicamente în diferite zone de pe glob. Avea o fiică pictoriță la Paris, iar ea locuia la 800 de km de capitala franceză, la Saint Paul Trois Chateaux.

De la primele noastre întâlniri mi-a spus că sunt un om deosebit şi că trebuie să fac ceva cu viața mea. Avea mare dreptate. Într-adevăr, viața mea se cam poticnise: aveam trei copii mici, locuiam în Alimpești, locul de naștere al soțului meu. Cel mai apropiat oraș era la 55 de kilometri depărtare, deci nu puteam să fac naveta pentru un serviciu și să am grijă și de copii. Salariul soțului meu era mic, nu aveam o locuință a noastră, iar visele privind cariera mea păreau năruite.

Maëva a revenit în anul următor şi, prin organizația în care activa, a contribuit la înfrățirea cu localitatea Saint Paul Trois Chateaux.

Cu timpul, entuziasmul părții franceze s-a redus, Maëva rămânând singura legătură dintre cele două localități înfrățite. În anul în care am cunoscut-o, avea ca translator o româncă stabilită în Franța, care venise cu ea să-și vadă rudele.

La câteva zile de la prima noastră întâlnire, Maëva a trimis pe cineva la mine, rugându-mă să merg până la ea. Cea care o ajutase ca translator plecase în Ardeal, aşa că rămăsese singură. M-a rugat să o ajut şi bineînțeles că am fost încântată. Timp de două săptămâni am lucrat împreună cu ea la distribuirea pachetelor cu haine şi am însoțit-o peste tot. O prietenie strânsă s-a legat între noi în acele zile şi, deşi munceam câte 10-12 ore pe zi, timpul trecea fără să ne dăm seama. Pentru că ne-am înțeles foarte bine, Maëva a hotărât să lucrăm și în anul următor împreună. Aşa a fost. Dar s-a mai întâmplat şi altceva. Într-o dimineață, Maëva mi-a cerut să o însoțesc până la şcoală. Acolo a mers direct în biroul directorului şi i-a spus, spre surprinderea tuturor:

– Aveți un vorbitor de engleză în localitate. S-a rezolvat problema profesorului de care aveți nevoie.

Atunci am aflat că în localitate nu era profesor de limba engleză.

Deşi abia născusem al patrulea copil, o fetiță pe care am botezat-o Maëva, în anul următor m-am prezentat la concurs şi am luat postul de suplinitoare (terminasem o facultate de management financiar-bancar şi nu eram calificată). Nicio- dată nu aş fi crezut că îmi va plăcea atât de mult să lucrez ca profesoară. După primul an, m-am hotărât să rămân în învățământ. Anul acesta termin Facultatea de limbi străine, specializarea engleză-italiană, la Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti, la „fără frecvență“.

Schimbarea majoră care a avut loc în viața mea o datorez prietenei mele, Maëva. Am lucrat împreună patru ani. Patru ani în care ea mi-a arătat că, dacă ai voință, reușești. Ea însăși făcea eforturi mari să vină în România. În timpul anului, strângea fonduri în Franța, colecta haine într-un depozit închiriat, le sorta, le recondiționa și le igieniza, strângea cutii, împacheta hainele pe categorii, închiria camioane şi se ocupa de formalitățile necesare pentru a ajunge în România. Mergea şi în diferite tabere de refugiați, din diverse puncte fierbinți de pe glob, cu medicamente şi ajutoare umanitare. +i toate acestea le făcea la o vârstă la care mulți alții abia mai merg.

Prin asociația ei, Maëva a pus la punct laboratorul de fizică-chimie de la o școală din localitate, a adus jucării și cărți la grădiniță și în fiecare an, la începutul școlii, le împărțea rechizite copiilor. Pentru cei cu probleme medicale a adus scaune cu rotile. Ba chiar a turnat ciment pe banii ei într-o curte, pentru ca un bătrân să poată ieși din casă cu scaunul cu rotile!

În toamna anului 2003, Maëva mi-a spus că era ultimul an în care mai venea. Lichidase depozitul în care colecta hainele şi închisese asociația care, de ani buni, mai avea un sin- gur membru: pe ea. A fost foarte tristă despărțirea noastră, dar hotărâsem ca, dacă reuşeam să emigrez cu familia în Canada (aşa cum doream la vremea aceea), ea să vină să locuiască la noi. Am continuat să ne scriem şi să vorbim la telefon până în 2005, când, brusc, s-a instalat tăcerea. Am aflat de curând că, după ce mama ei a murit, ea s-a mutat într-o altă localitate, Chemin de Verger, și că ar dori să revină la anul în România. I-am trimis o scrisoare și aștept nerăbdătoare răspunsul ei. Micuța mea Maëva abia așteaptă s-o revadă.

Dăruirea, tenacitatea şi puterea ei de muncă m-au făcut să merg înainte într-un moment în care credeam că nu mai pot. De asemenea, Maëva m-a învățat să văd nevoile celorlalți şi să nu ezit dacă pot ajuta. M-a învățat să fiu OM. Și m-a mai învățat că poți îmbătrâni frumos.

Autoarea este profesoară de engleză la Școala din Alimpești, județul Gorj. Are 36 de ani și locuiește împreună cu cei cinci copii, alături de soacra sa.

Vote it up
48
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza