O criză de optimism

 

– Ce faci de criză?, m-a întrebat colegul meu de birou.

Îl priveam şi nu înțelegeam unde bate.

– Ce te uiți așa? N-ai auzit că e aici? N-avem nicio scăpare, se plânse el.

– Ce vrei să spui? Încerc să supraviețuiesc!, l-am luat eu în serios.

– Mie mi se pare că e o criză perfectă!, zise el admirativ.

– Cum adică?, îl întreb.

– Frate, o luasem razna rău! Acum, e simplu. Vine fie-mea, o adolescentă de 15 ani cu pagină pe Hi5, şi-mi spune: „Tati, am nevoie de 500 de lei să-mi iau blugi de la Mango“. O privesc superior şi îi răspund: „Vezi că s-a deschis un outlet în Militari şi au blugii ăia la o sută. N-ai auzit de criză?“. A auzit, ce să zică. Și a plecat cu coada între picioare. Pe urmă vine nevastă-mea să-mi ceară bani pentru tratamentul cu hormoni al soacră-mi şi îi sugerez să-l întrerupă, că-i criză. Mai scot nişte bani. Frate, cât mergea economia, n-aveam niciodată bani! Toată lumea venea şi-mi cerea câte ceva. De la bănci până la rude şi prieteni. Acum am motiv să le spun „Nu“ şi rămân cu biştarii, spune el.

Am început să râd şi am realizat că, până acum, nu-mi trecuse prin cap să văd criza dintr-o astfel de perspectivã.

– Îți dai seama, continuă el, criza asta e super! În fine, nu-mi mai petrec sfârşitul de săptămână la cumpărături! Nu mai iau chestii de care n-am nevoie. Bunică-meu s-a dus la groapă cu pantofii de la nuntă, iar eu am zece perechi de tenişi, deși ultima oară când am făcut sport a fost în liceu. Îți spun că asta e o criză programată! Zi-mi şi mie, cum puteai să-i obligi pe ăştia care fabrică automobile să nu mai lanseze atâtea mașini de teren? Cum să-i momeşti să facă maşini mai mici şi cu motoare electrice? Simplu: zici că-i criză. Brusc, nimeni nu mai cumpără măgăoaie care consumă 30 de litri de benzină la suta de kilometri. Și uite aşa, îi presezi să se schimbe. Când toate merg din plin, nimeni nu schimbă nimic. Îți spun eu, criza asta a picat la țanc!

Îl priveam cu simpatie. Supraponderal, deştept şi stresat, acest bărbat de 40 de ani găsise o explicație la spaima cotidiană.

– Deveniseră prea lacomi!, a conti-nuat el. Chiar şi chinezii vroiau mai mulți bani. N-ai văzut? Nu mai găseai oameni să sape un şanț. Toți aveau și zile libere, şi salarii. Cum naiba să plăteşti zilele libere? Iar îmi amintesc de bunică-meu, care şi-a luat odată concediu şi a venit la noi în vizită, la Bucureşti. A ajuns cum ar veni în seara asta. A stat la masă cu noi. A băut un pahar. S-a culcat. A doua zi a zis că pleacă: „Nu mai stau, că tră’ să fete vaca aia. Animalele şi pământul n-au concediu“, a zis el. A murit fără să vadă marea, dar nu cred că i s-a părut o pierdere. Toată viața a dus-o dintr-o criză în alta, îmi povestește el.

– Apropo, nu mă întrebai ce fac de criză?, i-am zis amicului.

– Vrei să spui în concediu. Gata cu zborurile ieftine şi cluburile all-inclusive. De-acu’ mâncăm bufet scoțian, că de ăla suedez s-a ales praful. Ce, nu ştii bancul?, m-a întrebat.

– Nu!, i-am răspuns.

– Se duce un scoțian la o agenție de turism, iar la hotelul din Cipru unde vrea să stea, scrie: „Mic dejun: Bufet suedez“. „Ce-i asta?“, întreabă scoțianul. „Păi, mâncați cât vreți, că e inclus în preț“, spune agentul. „Din prețul biletului vreau să-mi scădeți bufetul suedez“, spune scoțianul. „De ce?“, întreabă agentul. „Eu dimineața mănânc ce mânca tata“, spune el. „Ce mânca?“, întreabă agentul nedumerit. „Păi, mânca o bătaie cu vătraiul de la mama, că la cină băuse o litră de whisky şi nu putea să se trezească!“.

Am râs şi i-am spus că nu m-am gândit unde o să plec în vacanță.

– Nimeni nu te mai jupoaie. E criză. Înainte intram într-o bancă şi nu mă băga nimeni în seamă. Ajungeam la ghişeu şi şopteam emoționat: „Drăguță, vreau să depun şi eu o sută de euro în cont“. Casiera mă privea cu un aer superior, mai că nu-mi zicea: „Uite şi la sărăntocul ăsta, vrea să mă deranjez pentru o sută de euro. Cu ce-mi pierd timpul!“ Acum, prietene, cu o sută de euro sunt regele băncii! „Luați loc la masă, vă aduc formularele. Le completez eu. Lăsați-mă să vă ajut“. Țâşneşte amabilitatea din ei. Și nu numai la bancă. Să vezi la restaurant! Ți-era şi ruşine să comanzi o salată. Te privea chelnerul cu scârbă – cum, doar o salată? Doar de la trei feluri în sus şi cea mai scumpă sticlă de vin deveneai interesant. Acum e mulțumit că-i trec pragul. Îți spun eu, asta e o criză trimisă de sus! E una binecuvântată! A stat Dumnezeu şi s-a uitat la noi, păcătoşii, cum ne batem joc de tot, de pământ, de apă, de mâncare, de haine şi şi-a zis: „Ce să le mai dau eu ăstora, că le-am dat ciumă, le-am dat lăcuste, le-am dat secetă, inundații, cutremure şi n-a mers? Cred că trebuie să mai rafinez pedepsele“. Și uite aşa, ne-a trimis o criză!

Emilian Isailă
este redactor-șef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza