O NOUĂ VIAȚĂ PENTRU JESSICA

Când, într-o zi de primăvară, trei adolescenți s-au hotărât să meargă pe un alt drum decât cel obișnuit, nu bănuiau că decizia lor va schimba cursul vieții unei fetițe
 

GLEN O’KEEFE, acum în vârstă de 36 de ani, nu îşi poate imagina ce s-ar fi întâmplat dacă el şi prietenii săi cei mai buni, Ray Wightman şi Chris Johnson, ar fi luat-o pe poteca obişnuită, de-a lungul unei margini stâncoase, care era o scurtătură către casa lui Johnson. În acea zi de aprilie din 1986, se îndreptau într-acolo să joace hochei pe asfalt, pe aleea casei lui Johnson.

Au mai fost şi alte întorsături de situație. De exemplu, nu s-au oprit să cumpere Cola de la magazinul de la baza muntelui, aşa cum obişnuiau. Așa au auzit la timp scâncetele.

După-amiaza îi prinsese pe băieții de 15 ani mergând pe drumul săpat chiar în munte, pe lângă puținele case împrăştiate de-a lungul pantei abrupte.

Plante perene înalte, de un verde, închis, mărgineau drumul, iar şanțurile adânci erau pline de apă rece ca gheața, adunată în urma unei ploi torențiale recente.

Pe la ora trei şi jumătate, băieții vorbeau şi râdeau când, deodată, au auzit un plânset stins, neobişnuit, dinspre şanțul opus. Au traversat drumul pentru a arunca o privire şi au găsit, într-un torent adânc, un rucsac Adidas cu dungi roz şi albe. Au coborât pe malul abrupt şi au cules rucsacul din apă, bănuind că vor găsi în el un pui abandonat de câine sau de pisică. În schimb, băieții au găsit un bebeluș înghețat, o fetiță. Era aproape vânătă de frig, bărbia şi buzele îi tremurau. Era înfăşurată într-o pătură zdrențuită, purta o cămăşuță de noapte subțire şi un scutec şi era udă leoarcă. Încă mai avea cordonul ombilical netăiat.

Băieții au fost copleşiți de uimire.

O’Keefe își amintește: „Nu ştiam ce să facem. Nu cred că vreunul dintre noi mai ținuse până atunci un bebeluş în brațe“.

Chiar dacă nu ştiau multe despre copii, erau siguri că fetița trebuia să se încălzească şi să se usuce. Wightman a scotocit prin geanta cu echipament de sport şi a învelit-o în pantalonii şi tricoul lui de trening. Cei trei au stat apoi o vreme pe malul şanțului, stupefiați, ținând pe rând copilul la piept, neștiind ce să mai facă.

„Asta era înainte de perioada telefoanelor mobile, cred că şi înainte ca serviciul telefonic de Urgențe să ajungă în zonă. Nu avea rost să ne continuăm drumul spre casa lui Chris, pentru că mama lui era la serviciu. Atunci, ne-am gândit că am avea mai multe şanse să găsim ajutor dacă rămânem pe marginea drumului şi facem semn cuiva“, spune O’Keefe.

Au rămas acolo şi au aşteptat pe marginea versantului: trei adolescenți deşirați, care țineau pe rând în brațe un bebeluș.

Pe drum a trecut o dubiță, dar nu a oprit. Șoferul nici măcar nu s-a uitat la cei trei. „Mereu m-am întrebat dacă acea dubiță nu avea vreo legătură cu copilul abandonat. Poate că cei care îl lăsaseră acolo se întorceau, dar, văzându-ne pe noi, au mers mai departe“, crede O’Keefe.

La scurt timp după aceea, un alt vehicul a trecut pe lângă ei. Băieții i-au atras atenția şoferiței, care a coborât pe colină pentru a aduce ajutoare.

Poliția şi ambulanța au ajuns peste 20 de minute, iar copilul a fost preluat din mâinile băieților. Acestora li s-a spus că îi salvaseră viața fetiței. Dacă ar mai fi stat încă zece sau 20 de minute în apa rece, ar fi murit.

A doua zi, ziarele relatau povestea. Fetița abandonată a fost poreclită „Bebe Jessica“. Băieții au primit o după-amiază liberă de la şcoală, au dat interviuri pentru presă, iar vizita lor la maternitate a fost filmată. Povestea a devenit cunoscută în toată Canada.

„Era incitant pentru nişte băieți de clasa a X-a. Am fost eroi pentru o zi sau două“, spune Wightman.

Apoi, viața și-a urmat cursul. Babe Jessica a dispărut în anonimitatea procesului de adopție. Mama care a abandonat-o nu a fost găsită niciodată. Băieții s-au făcut mari. Johnson s-a mutat, devenind în cele din urmă profesor asistent de ştiința ecosistemelor la Universitatea Northern British Columbia, şi a pierdut legătura cu vechii lui amici de şcoală. Wightman şi O’Keefe și-au găsit slujbe aproape de casă şi au rămas prieteni apropiați. Nu au uitat-o niciodată pe fetița pe care au găsit-o în şanț. În fiecare an, pe 14 aprilie, Wightman şi O’Keefe închină o bere în amintirea ei şi se întreabă cum o mai duce. Când O’Keefe şi Wightman s-au însurat şi au avut propriii lor copii, curiozitatea referitoare la fetiță a căpătat un nou sens pentru ei.

Mai mult, Whightman şi soția sa, Dawn, au aflat că, dacă vor să aibă copii, vor fi nevoiți să îi adopte.

„Astfel, găsirea bebelușului Jessica m-a pregătit de fapt pentru adopție“, spune Wightman, care acum are trei copii, de nouă, şase şi trei ani. O’Keefe are un copil de şapte şi unul de şase ani.

Timp de aproape doi ani, din 1999 până în 2001, O’Keefe a avut o casă pe Muntele Triangle, cu o privelişte uimitoare asupra oraşului. Era imposibil să nu se gândească des la Jessica. Trecea zilnic cu maşina pe lângă locul unde o găsiseră.

Astfel, la a 20-a aniversare de la descoperirea ei, ştiind că bebeluşul găsit era acum o tânără femeie, O’Keefe şi Wightman au contactat un reporter de la Victoria Times Colonist. Ei şi-au relatat încă o dată povestea, în speranța că ar putea-o găsi cumva pe Jessica.

În mod remarcabil, într-o sincronizare perfectă, o tânără de 20 de ani, pe nume Adriana Kelly, tocmai contactase Registrul Regional de Adopție pentru a obține informații despre originea sa. Fata blondă cu ochi albaştri, cu o voce moale şi timidă, aflase la vârsta de 12 ani că fusese adoptată de părinții ei actuali, Lorne şi Sherry Kelly. Nu ştia însă nimic despre evenimentele care au dus la adopția ei.

Din fericire, a avut o copilărie liniştită în Smithers B.C.

Atletică şi agilă, Kelly excela la gimnastică şi echitație și, ca orice fetiță, visa să aibă un cal. Era vedeta echipei de baschet a liceului şi mai târziu, după absolvire, a devenit un snowboarder iscusit, astfel că a ajuns instructor de snowboarding la centrul local de schi. Kelly voia să devină medic pe Salvare și de aceea lucra ca asistent de prim ajutor la o stație de exploatare a aurului din British Columbia.

În copilărie, Kelly era înconjurată de cărți despre adopție, dar nu îi era suficient. „Numai când am mai crescut am devenit mai curioasă în privința originii mele“, spune ea. În loc de cadou, de ziua ei, când împlinea 20 de ani, prietenul ei i-a completat şi i-a trimis formularele de cerere de informații de la Registrul pentru Adopții.

Peste câteva săptămâni, doamna care se ocupa de cazul ei a chemat-o şi i-a arătat articolul din Times Colonist, cu povestea lui Wightman şi O’Keefe:

– Asta eşti tu, i-a spus ea.

„Am fost şocată. Cum ar putea cineva să pună un copil într-un rucsac şi să-l lase în şanț?“, spune Kelly. Ea le era însă recunoscătoare salvatorilor ei şi voia ca ei să afle acest lucru.

La scurt timp după aceea, într-o seară, O’Keefe a răspuns la telefon şi a auzit o voce timidă rostind:

– Bună, Bebe Jessica la telefon. Mulțumesc că m-ați salvat.

O’Keefe aproape că a scăpat telefonul din mână.

„Eram foarte entuziasmat să aud veşti despre ea după atâția ani“, spune O’Keefe.

Peste două săptămâni,
Kelly a luat avionul și s-a dus să se întâlnească cu ei. O’Keefe, Wightman şi soțiile lor au aşteptat-o la aeroport, înconjurați de camere de televiziune și reporteri.

„Totul s-a întâmplat atât de repede! Uşile s-au deschis şi o fată frumoasă cu părul blond a alergat spre noi. A fost atât de firesc, de parcă o cunoscusem dintotdeauna“, spune O’Keefe.

În lunile următoare s-au vizitat şi au vorbit cu regularitate, devenind mai apropiați. „Mă simt de parcă aş fi căpătat două familii grozave“, povestește Kelly. La prima ei vizită în provincia Victoria, Wightman şi O’Keefe au dus-o la acea porțiune izolată de pe Walfred Road unde o găsiseră.

Kelly a izbucnit în lacrimi când a ajuns acolo. Era clar că oricine o lăsase acolo într-o geantă nu vrusese ca ea să fie găsită sau să trăiască.

Wightman spune că multă vreme a simțit furie şi dezgust pentru persoana care a lăsat-o pe Kelly acolo. Fusese un gest inuman.

Kelly se pregăteşte acum să devină medic pe Salvare şi vorbește la telefon aproape săptămânal cu Wightman şi O’Keefe. S-a împăcat cu circumstanțele naşterii şi abandonării sale: „La început, îmi era greu să accept povestea. Dar cum aş putea fi mânioasă când totul s-a terminat atât de bine? Dumnezeu a vrut ca eu să trăiesc“.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza