Nu venim pe lume ca sa ne dam batuti

O sa va spun o poveste. Eu sunt eroul si povestitorul ei. Trebuie sa ascultati cum va povestesc... Numai cand expir mi se aude vocea. Domnul si stapanul meu, aparatul de respirat, decide cand pot vorbi. M-am despartit de gesturi cu mult timp in urma...
 

<p>M-am sinucis intr-o zi de marti

Aveam cea mai rapida motocicleta din Jastrzebie. Pentru mine, sezonul de motociclism dura 12 luni pe an. Primavara si vara, kilometrajul indica intre 1.300 si 1.500 de kilometri pe saptamana.

Cu fiecare zi care trecea ajungeam sa ma perfectionez nu numai in tehnicile de condus, dar si in tot felul de cascadorii. Prima data cand am cazut de pe motor m-am ridicat ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Aveam 17 ani. De aceea, ma gandeam ca, daca faceam accident, imi rupeam cel mult un brat, un picior sau niste coaste. Intr-o luna m-as fi vindecat si as fi primit si banii de asigu­rare, cu care sa-mi cumpar o motocicleta mai mare si mai rapida.

Cat imi doresc sa nu ma fi ridicat din pat in acea blestemata zi de marti!

In dimineata aceea, in jurul orei 7.30, am plecat din benzinarie cu prietenul meu, Rafal, in spate si ne-am indreptat spre Wodzislaw. La intersectia cu drumul principal, am cautat un culoar liber ca sa fac dreapta. Drumul era aglomerat. Din partea stanga veneau un tir si un autobuz care mergea foarte incet, urmat de o coloana lunga de masini. Dupa ce tirul a traver­sat intersectia, am accelerat si am trecut glont pe drumul principal in fata autobuzului. In mod sigur, cel putin un pasager si-a spus: Iata inca un donator (de organe)! Tirul, care acum se afla in fata noastra, a franat.  Am franat si eu cu putere. Roata scotea fum, insa numai cea din spate. Frana rotii din fata nu lua comanda. Ah, uitasem ca nu mergea!

- Rafal, sari! Nu pot opri!

A alunecat de pe motocicleta fara sa scoata un sunet si s-a rostogolit pe asfalt. Tirul era chiar in fata mea. Am auzit cum capul mi s-a izbit de tir cu o bubuitura inabusita, in timp ce casca prelua tot impactul loviturii. Am cazut pe asfalt. Daca mi-am pierdut cunostinta, nu a durat decat cateva secunde. Am vazut oamenii din autobuz deasupra mea. Incercau sa-mi ridice capul si sa-mi scoata casca, dar nu-mi desfacusera cureaua. Soferul tirului tipa:

- Nu a fost vina mea! Nu a fost vina mea!
Rafal s-a apropiat de mine.
- Unde e motocicleta?, am intrebat.
Mi-a aratat marginea trotuarului. Motocicleta abia daca fusese zgariata.
- Rafal… Mor… am spus.
Pret de o secunda, mi-am pierdut cunostinta. Printr-un miracol, am reusit sa ma ridic. Apoi, m-am asezat pe bordura. Simteam ca lesin. Mi-am cufundat capul in maini si am cazut pe o parte.

La portile iadului

In salonul de urgenta, o asistenta a intrebat-o pe mama:
- Data de nastere a fiului dumneavoastra, va rog.
Mama s-a uitat la ea de parca nu intelegea.
- Asteptati o clipa, va rog. Nu-mi amintesc…, a soptit mama tulburata.
- Dar cati copii aveti de nu va puteti aminti?, a glumit asistenta.
- Unul.

M-au dus repede in sala de operatie de la spitalul din Jastrzebie. Aveam leziuni grave la nivelul gatului. Mi-au fixat suruburi in vertebrele rupte, pentru a evita o sectionare totala a coloanei vertebrale. Apoi, mi-au forat in tampla doua gauri in care au infipt un carlig de care au prins o greutate de sase kilograme, care imi tinea in tractiune partea din spate a craniului. Am fost mutat din salonul de operatii in cel de terapie intensiva si mi-am recapatat cunostinta in jurul orei 14.00, in aceeasi zi. Era data de 18 mai 1993.

Unde eram? Imi aminteam foarte bine primele cinci minute de dupa accident, insa nimic din ceea ce urmase. Eram socat de tubul endotraheal care imi iesea din gat si de celelalte fire si tuburi fixate la un aparat care imi pompa aer in plamani. Voiam sa-mi ridic mana si sa imi smulg tubul din gat. Insa nu puteam nici macar sa-mi misc degetele. Panica!

Prin geamul din perete o vedeam pe mama plangand. Voiam sa-i spun ca totul o sa fie bine, insa nu puteam sa vorbesc. M-a apucat furia, am inceput sa musc tubul, oprind fluxul de aer care imi alimenta plamanii. Aparatul a emis un semnal de alarma. Pulsul mi-a crescut navalnic. Asistentele imi bagau pansamente in gura, ca sa musc din ele, nu din tub. Cu ajutorul limbii, am scuipat pansamentele. Nu voiam sa mi le bage inca o data in gura. Au adus o dracie pe care mi-au varat-o intre dinti. Mi-au deschis larg gura si mi-au umplut-o cu pansamente. Tot bandajul mi-a fost legat de cap.

Cand K. a aflat de la mama ca prietenul ei aproape se sinucisese, a venit in graba la spital. Nu tin minte ce mi-a spus. Imi amintesc doar de mainile ei reci puse pe capul meu. Avea intotdeauna mainile reci, de parca m-ar fi atins Alba-ca-Zapada. Inainte, chiar ma deranja acest lucru. Acum insa, Dumnezeule, ce bine era! Acel fior rece m-a readus la viata, pentru ca ma perpeleam. Sim­team un foc care imi ardea coloana, interiorul coapselor si fesele.

La cateva zile dupa accident, tata mi-a spus sa nu imi fac iluzii ca ea va ramane alaturi de mine daca starea mea nu se ameliora. Era felul lui de a ma scuti de suferinta. Insa eu m-am enervat si i-am cerut sa plece. Timp de cateva saptamani am refuzat sa-l las sa se mai apropie de patul meu.

Dupa vacanta de vara, K. a primit o cartela pentru a intra in camera mea. Inca mai venea sa ma vada, insa nu in fiecare zi. La inceput, venea o data la doua zile, apoi o data la trei zile, apoi la patru. Dupa vreo zece minute, incepea sa se uite la ceas.

Pana sa implinesc 18 ani, imi cunosteam deja soarta. Probabil ca nu aveam sa parasesc niciodata spitalul, nu aveam sa fiu niciodata pe picioarele mele. Cel mai probabil aveam de trait inca vreo cativa ani intr-o agonie de cosmar, dupa care aveam sa mor de pneumonie, chinuindu-ma cumplit.

In momentul in care un doctor tanar a venit sa ma ingrijeasca, l-am rugat ceva ce ramane valabil pana in ziua de astazi. I-am spus ca dorinta mea de adult este sa-mi donez organele sanatoase oamenilor care asteapta transplanturi. In schimb, i-am cerut sa-mi dea un sedativ si sa ma deconecteze de la aparatul de respirat. Din acea zi, viitorul mi-a devenit clar: nu aveam nicio sansa ca cineva sa ma ajute sa pun capat acestui cosmar.

Timp de un an, am zacut acoperit doar de un prosop care imi ascundea fesele si partile intime. Temperatura imi scadea rareori sub 38 de grade.

Unei persoane sanatoase ii este greu sa inteleaga cat de ingrozitor e sa te simti gol si expus si sa te poata vedea toata lumea.
In timpul renovarii spitalului din Jastrzebie, am fost mutat intr-un salon din Zory. Am primit un loc langa o fereastra care dadea spre o curte inconjurata de blocuri de zece etaje. In fiecare seara, o fata de aproximativ 20 de ani privea de la fereastra ei 10-15 minute. Atunci, incercam mereu sa-mi intorc capul in directia ei. Aceste momente imi permiteau sa ies pret de cateva clipe din starea mea vegetativa. Dumnezeule, cat imi doream sa fiu din nou normal!</p>

Vote it up
646
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza