N-am învăţat să zbor

De ce mi-e frică de avion? Habar n-am. M-am gândit să mă duc la psihanalist, dar am tot amânat.
 

C
hiar dacă mă tem, totuşi nu renunţ. Sunt dependent de propria mea slăbiciune. Nu evit să călătoresc cu avionul. Da, ştiu toate statisticile. Ştiu că e cel mai sigur mijloc de transport şi, cu toate acestea, mi-e frică.

Nu ştiu când a început teama. Cândva după Sfârşitul Lumii (mă refer la anul 2000). Cred că spaima mea are legătură cu atacurile de la World Trade Center. Nu ştiu ce a declanşat-o, dar ţin minte că, în vara anului 2002, cu două săptămâni înainte de prima mea călătorie în Anglia, am început să mă gândesc la zbor. Bineînţeles, am negat orice teamă. „Nu se poate, niciodată nu mi-a fost frică!“ Dar îmi era.

Am zburat prima dată cu avionul când aveam trei luni, dar, evident, nu-mi amintesc nimic. Prima călătorie de care îmi amintesc e cea de la şase ani, când, împreună cu sora mea şi părinţii, am călătorit de la Bucureşti la Copenhaga. Tatăl meu era diplomat şi vreme de doi ani ne mutam la ambasada din capitala Danemarcei. La şase ani nu ştiam nimic despre accidentele aviatice, dar aveam un curaj nebun. Abia aşteptam să zbor şi mi se părea că sunt cel mai norocos. Puteam să mă laud prietenilor de la bloc că voi zbura cu avionul. Cu toate acestea, de acea primă călătorie n-am putut să mă bucur. Aveam posteriorul ciuruit de injecţiile cu penicilină pentru că abia mă vindecasem de scarlatină şi mergeam de parcă fusesem împuşcat în fund. Cert e că nu mi-a fost teamă.

Al doilea zbor a fost la un an şi jumătate după ce m-am întors din Danemarca. Am călătorit singur. Veneam mai repede în ţară ca să încep clasa a doua. Ai mei m-au împachetat şi m-au urcat în avion, dându-mă în grija stewardeselor. Zborul ăsta mi-a rămas în amintire pentru că mama, de teamă să nu mor de frig, deşi eram doar în luna septembrie, mi-a dat nişte dresuri de lână pe sub pantaloni, care mă jenau îngrozitor. Parcă aveam picioarele înfăşurate în sârmă ghimpată. Zborul ăsta mi-a rămas în minte şi pentru faptul că am fost răsfăţatul stewardeselor. Cred că erau aşa drăguţe din cauza zâmbetului meu îngheţat provocat de sârma ghimpată din pantaloni. Am rămas mereu cu frustrarea că n-am mai fost tratat atât de drăguţde asistentele de zbor şi încă visez să am mulţi bani ca să călătoresc la clasa întâi şi să recuperez zâmbetul pierdut în copilărie al femeilor de pe avion. Nici atunci nu mi-a fost teamă.

De fapt, în copilărie, călătoria cu avionul era o adevărată aventură. Când se ivea ocazia, destul de rar, aveam emoţii. Nu dormeam în seara de dinainte, dar nu de teamă, ci de nerăbdare. Abia aşteptam să urc deasupra norilor şi să îmi lipesc nasul de hublou ca să privesc cerul în imensitatea lui. Eram emoţionat ca un pictor care găseşte peisajul perfect pentru un nou tablou.

Şi astăzi mă gândesc la copilărie şi-mi dau seama că, pe drum, am pierdut ceva esenţial în ce priveşte zborul. Nu ştiu şi nu înţeleg cum acea bucurie s-a transformat în teamă. De multe ori o pun pe seama egoismului. M-am ataşat prea mult de viaţă şi mi-e teamă să nu o pierd. Dar asta e o prostie pentru că, până la urmă, e ceva care se pierde oricum. De multe ori pun teama pe seama faptului că nu pot controla avionul. În mod sigur, dacă aş fi la manşă mi-ar fi mai puţin frică sau deloc. Dar nu cred că pilotul unui Boeing 737 se va da la o parte ca să-mi facă loc la butoane mie, un tip care are bilet la „Economy class“ şi-şi câştigă existenţa din scris.

Da, s-ar putea să nu mă mai vindec niciodată de această teamă, dar sunt hotărât să lupt cu ea. La fiecare decolare mă concentrez ca să-mi ţin firea şi să nu încep să zbier că vreau jos. Într-o carte am găsit un sistem de respiraţie care calmează: inspir adânc şi expir de patru ori la rând, apoi, timp de patru secunde, îmi ţin respiraţia. Aşa decolez, respirând şi numărând. Apoi, în timpul zborului, timpul se dilată, o oră se transformă într-un an. Sunt concentrat la tot ce se întâmplă în jurul meu, iar cel mai mult mă enervează când se serveşte masa. Pentru mine e o bucurie că unele companii aeriene au renunţat la acest obicei tâmpit. Oricum nu pot mânca nimic, abia beau câteva înghiţituri de apă. N-am zburat niciodată în SUA. O voi face când se va ivi ocazia, deşi habar n-am ce-o să fac vreme de opt ore în aer.

Da, mi-e frică să zbor, deşi sunt conştient că mă pândesc mai multe pericole aici pe pământ decât în aer. Această recunoaştere este o armă pe care o folosesc în lupta cu teama. Nu ştiu de unde vine, cum m-am pricopsit cu ea şi dacă o să mă vindec vreodată.

Un singur lucru ştiu: că singura mea şansă este să nu mă las înfrânt de frică şi să zbor, să zbor de fiecare dată.

Emilian Isailă este redactor-şef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza