NU VENIM PE LUME CA SĂ NE DĂM BĂTUŢI

 

M-am sinucis într-o zi de marţi

Aveam cea mai rapidă motocicletă
din Jastrzębie. Pentru mine, sezonul de motociclism dura 12 luni pe an. Primăvara şi vara, kilometrajul indica între 1.300 şi 1.500 de kilometri pe săptămână.

Cu fiecare zi care trecea ajungeam să mă perfecţionez nu numai în tehnicile de condus, dar şi în tot felul de cascadorii. Prima dată când am căzut de pe motor m-am ridicat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aveam 17 ani. De aceea, mă gândeam că, dacă făceam accident, îmi rupeam cel mult un braţ, un picior sau nişte coaste. Într-o lună m-aş fi vindecat şi aş fi primit şi banii de asigurare, cu care să-mi cumpăr o motocicletă mai mare şi mai rapidă.

Cât îmi doresc să nu mă fi ridicat din pat în acea blestemată zi de marţi!

În dimineaţa aceea,
în jurul orei 7.30, am plecat din benzinărie cu prietenul meu, Rafał, în spate şi ne-am îndreptat spre Wodzisław. La intersecţia cu drumul principal, am căutat un culoar liber ca să fac dreapta. Drumul era aglomerat. Din partea stângă veneau un tir şi un autobuz care mergea foarte încet, urmat de o coloană lungă de maşini. După ce tirul a traversat intersecţia, am accelerat şi am trecut glonţ pe drumul principal în faţa autobuzului. În mod sigur, cel puţin un pasager şi-a spus: Iată încă un donator (de organe)! Tirul, care acum se afla în faţa noastră, a frânat.

Am frânat şi eu cu putere. Roata scotea fum, însă numai cea din spate. Frâna roţii din faţă nu lua comanda. Ah, uitasem că nu mergea!

– Rafał, sari! Nu pot opri!

A alunecat de pe motocicletă fără să scoată un sunet şi s-a rostogolit pe asfalt. Tirul era chiar în faţa mea. Am auzit cum capul mi s-a izbit de tir cu o bubuitură înăbuşită, în timp ce casca prelua tot impactul loviturii. Am căzut pe asfalt. Dacă mi-am pierdut cunoştinţa, nu a durat decât câteva secunde. Am văzut oamenii din autobuz deasupra mea. Încercau să-mi ridice capul şi să-mi scoată casca, dar nu-mi desfăcuseră cureaua. şoferul tirului ţipa:

– Nu a fost vina mea! Nu a fost vina mea!

Rafał s-a apropiat de mine.

– Unde e motocicleta?, am întrebat.

Mi-a arătat marginea trotuarului. Motocicleta abia dacă fusese zgâriată.

– Rafał… Mor… am spus.

Preţ de o secundă, mi-am pierdut cunoştinţa. Printr-un miracol, am reuşit să mă ridic. Apoi, m-am aşezat pe bordură. Simţeam că leşin. Mi-am cufundat capul în mâini şi am căzut pe o parte.

La porţile iadului

În salonul de urgenţă,
o asistentă a întrebat-o pe mama:

– Data de naştere a fiului dumneavoastră, vă rog.

Mama s-a uitat la ea de parcă nu înţelegea.

– Aşteptaţi o clipă, vă rog. Nu-mi amintesc… a şoptit mama tulburată.

– Dar câţi copii aveţi de nu vă puteţi aminti?, a glumit asistenta.

– Unul.

M-au dus repede în sala de operaţie de la spitalul din Jastrzębie. Aveam leziuni grave la nivelul gâtului. Mi-au fixat şuruburi în vertebrele rupte, pentru a evita o secţionare totală a coloanei vertebrale. Apoi, mi-au forat în tâmplă două găuri în care au înfipt un cârlig de care au prins o greutate de şase kilograme, care îmi ţinea în tracţiune partea din spate a craniului.

Am fost mutat din salonul de operaţii în cel de terapie intensivă şi mi-am recăpătat cunoştinţa în jurul orei 14.00, în aceeaşi zi. Era data de 18 mai 1993.

Unde eram? Îmi aminteam foarte bine primele cinci minute de după accident, însă nimic din ceea ce urmase. Eram şocat de tubul endotraheal care îmi ieşea din gât şi de celelalte fire şi tuburi fixate la un aparat care îmi pompa aer în plămâni. Voiam să-mi ridic mâna şi să îmi smulg tubul din gât. Însă nu puteam nici măcar să-mi mişc degetele. Panică!

Prin geamul din perete o vedeam pe mama plângând. Voiam să-i spun că totul o să fie bine, însă nu puteam să vorbesc. M-a apucat furia, am început să muşc tubul, oprind fluxul de aer care îmi alimenta plămânii. Aparatul a emis un semnal de alarmă. Pulsul mi-a crescut năvalnic. Asistentele îmi băgau pansamente în gură, ca să muşc din ele, nu din tub. Cu ajutorul limbii, am scuipat pansamentele. Nu voiam să mi le bage încă o dată în gură. Au adus o drăcie pe care mi-au vârât-o între dinţi. Mi-au deschis larg gura şi mi-au umplut-o cu pansamente. Tot bandajul mi-a fost legat de cap.

Când K. a aflat
de la mama că prietenul ei aproape se sinucisese, a venit în grabă la spital. Nu ţin minte ce mi-a spus. Îmi amintesc doar de mâinile ei reci puse pe capul meu. Avea întotdeauna mâinile reci, de parcă m-ar fi atins Albă-ca-Zăpada. Înainte, chiar mă deranja acest lucru. Acum însă, Dumnezeule, ce bine era! Acel fior rece m-a readus la viaţă, pentru că mă perpeleam. Simţeam un foc care îmi ardea coloana, interiorul coapselor şi fesele.

La câteva zile după accident, tata mi-a spus să nu îmi fac iluzii că ea va rămâne alături de mine dacă starea mea nu se ameliora. Era felul lui de a mă scuti de suferinţă. Însă eu m-am enervat şi i-am cerut să plece. Timp de câteva săptămâni am refuzat să-l las să se mai apropie de patul meu.

După vacanţa de vară, K. a primit o cartelă pentru a intra în camera mea. Încă mai venea să mă vadă, însă nu în fiecare zi. La început, venea o dată la două zile, apoi o dată la trei zile, apoi la patru. După vreo zece minute, începea să se uite la ceas.

Până să împlinesc 18 ani,
îmi cunoşteam deja soarta. Probabil că nu aveam să părăsesc niciodată spitalul, nu aveam să fiu niciodată pe picioarele mele. Cel mai probabil aveam de trăit încă vreo câţiva ani într-o agonie de coşmar, după care aveam să mor de pneumonie, chinuindu-mă cumplit.

În momentul în care un doctor tânăr a venit să mă îngrijească, l-am rugat ceva ce rămâne valabil până în ziua de astăzi. I-am spus că dorinţa mea de adult este să-mi donez organele sănătoase oamenilor care aşteaptă transplanturi. În schimb, i-am cerut să-mi dea un sedativ şi să mă deconecteze de la aparatul de respirat. Din acea zi, viitorul mi-a devenit clar: nu aveam nicio şansă ca cineva să mă ajute să pun capăt acestui coşmar.

Timp de un an,
am zăcut acoperit doar de un prosop care îmi ascundea fesele şi părţile intime. Temperatura îmi scădea rareori sub 38 de grade.

Unei persoane sănătoase îi este greu să înţeleagă cât de îngrozitor e să te simţi gol şi expus şi să te poată vedea toată lumea.

În timpul renovării spitalului din Jastrzębie, am fost mutat într-un salon din Żory. Am primit un loc lângă o fereastră care dădea spre o curte înconjurată de blocuri de zece etaje. În fiecare seară, o fată de aproximativ 20 de ani privea de la fereastra ei 10-15 minute. Atunci, încercam mereu să-mi întorc capul în direcţia ei. Aceste momente îmi permiteau să ies preţ de câteva clipe din starea mea vegetativă. Dumnezeule, cât îmi doream să fiu din nou normal!

Tărâmul de dincolo

Mama era convinsă
până la fanatism că aveam să mă vindec. În fiecare clipă liberă îşi înşfăca rozariul şi se ruga cu fervoare. Îmi aducea apă sfinţită şi mă înconjura cu imagini şi moaşte sfinte. Da, cred în Dumnezeu.

Fără acest Dumnezeu, mama nu ar fi supravieţuit niciodată accidentului meu. Însă este oare acest Dumnezeu gata să facă un miracol şi să ne salveze ori de câte ori Îl chemăm? Nu cred.

Nouăsprezece pacienţi
au murit lângă mine în cei patru ani şi jumătate petrecuţi la terapie intensivă. E ca şi cum aş sta pe malul unui râu şi i-aş privi pe alţii traversându-l. Acolo, pe acel tărâm, nu-ţi mai baţi capul cu visuri neîmplinite şi lucruri neterminate. Nu ai niciun fel de amintiri şi, mai presus de toate, nu simţi pic de durere.

Din momentul în care m-am trezit din anestezie, durerea m-a însoţit permanent. Pare inutil să insişti că suferinţa are un scop, mai ales că cei care de obicei insistă asupra acestei idei sunt oameni sănătoşi.

Am fost la un pas de moarte de multe ori. Am aproape doi metri, însă capul este singura parte încă în viaţă.

– Oamenii care suferă leziuni atât de grave mor de obicei pe loc, mi-au spus doctorii în faţă.

Dar eu de ce am supravieţuit? Dacă totul chiar depinde de Dumnezeu, înseamnă că are nişte planuri pentru mine. Dar dacă totul nu este decât o întâmplare?

Să respiri

Pentru a i se elimina
lichidul din plămâni, pacientul trebuie deconectat din când în când de la aparatul de respirat. Într-o zi, am observat că puteam să trag un pic de aer în plămâni de unul singur. Asistenta l-a informat imediat pe medicul-şef.

– Încearcă să respiri timp de două minute la fiecare sfert de oră şi, dacă poţi, chiar trei minute, mi-a propus el.

– În regulă, o să încerc, am promis.

Cum respiram?

Mi-am folosit muşchii gâtului în locul diafragmei nefuncţionale. Însă nu respiram chiar autonom. În timp somnului, mama şi tata mă supravegheau. Mama şedea pe marginea patului şi, în timp ce stăteam pe spate, preluam ritmul în care mă apăsa pe coaste şi apoi îmi dădea drumul pentru a expira în timp ce număra încet până la trei.

Tata mă întorcea pe partea stângă, stătea în picioare în spatele meu şi mă legăna ritmic înainte şi înapoi. Datorită presiunii exercitate asupra coastelor, aerul intra şi ieşea prin plămâni.

Aşa se desfăşurau lucrurile timp de cinci sau şase ore pe zi.

Am respirat de unul singur
timp de doi ani până când am fost internat într-un spital din Pszcyna, în timpul unei alte renovări a salonului de terapie intensivă din Jastrzębie. Când am ajuns acolo, respiram singur, însă am fost conectat la un aparat de respirat. În câteva zile, am contractat o infecţie stafilococică. După ce mi-am revenit din acel calvar, nu am mai putut să mai respir niciodată autonom.

M-am gândit cum să fac rost de un aparat de respirat pentru uz permanent, acasă. Pe 31 martie 1999, aparatul meu de respirat a ajuns la Jastrzębie. Un lift hidraulic s-a dovedit de asemenea foarte eficient, ajuntându-mă să mă urc în scaunul cu rotile atât la spital, cât şi acasă. Un concentrator de oxigen mă ajută să respir mai ales în zilele călduroase. Acum nu mai pot supravieţui fără aceste aparate.

Vise

Acum câţiva ani,
după ce am ajuns acasă, am visat că eram un adult normal. Aveam o soţie, copii şi un loc de muncă. M-am cufundat în universul meu alternativ, limitându-mi la minimum activitatea din lumea reală. Ideea era să îndur procedurile necesare, după care să închid ochii şi să mă întorc într-o lume mai bună. După ce mă întorceam de la lucru, luam cina, îi duceam pe copii la culcare şi o urmam pe soţia mea în dormitor. Îmi amintesc cu câtă încăpăţânare le explicam copiilor că nu au voie să intre în dormitorul părinţilor fără să bată la uşă. şi aşa au trecut zilele, una după alta, timp de aproape 18 luni.

Cred că nu mai aveam mult până să rămân veşnic captiv în acel univers imaginar. Nu ştiu ce m-a făcut să mă întorc în lumea reală. Poate că viaţa, în ciuda tuturor nenorocirilor, este totuşi mai frumoasă decât închipuirea, nu?

Am văzut-o pe M.
pentru prima dată la aproximativ un an după ce am intrat la terapie intensivă. A intrat în salon cu un grup de asistente. Venea destul de des şi intra cu uşurinţă în vorbă cu mine. Apoi, într-o zi, a plecat fără să-mi spună un cuvânt.

A apărut pe neaşteptate în 2000, de Ziua Tuturor Sfinţilor. I-a sunat pe părinţii mei. Apoi, am pierdut legătura şi a dispărut până în aprilie 2005. Mi-a trimis un sms, întrebându-mă dacă o mai ţin minte şi dacă îmi place de ea. A început să mă viziteze aproape zilnic şi mi-a devenit infirmieră. În cele din urmă, mi-a mărturisit că mă iubea.

Pe atunci avea deja doi copii, însă nu locuia cu soţul ei. Uneori, rămânea peste noapte la spital. Nopţile acelea erau dulci şi amare. Cineva mă atingea din nou ca pe un bărbat, mă săruta şi făcea dragoste cu mine.

Într-o zi, a început să născocească planuri surprinzătoare. Voia să mă convingă să solicit, în calitate de persoană cu handicap, o locuinţă dintr-un fond special de la primărie. Vraja s-a rupt.

Pe B. am cunoscut-o
pe internet. Ne-am apropiat mult în timpul vacanţei mele la Gorzyce. Înainte să plec, devenise clar că era mai mult decât o simplă cunoştinţă. Era gata să aibă grijă de mine. Dar experienţa nefericită prin care trecusem cu M. arunca o umbră şi asupra acestei relaţii. Din nefericire, eu am fost cel care a făcut imposibilă această idilă. Într-o duminică, în martie 2008, am insistat să fac prima mea „plimbare“ într-un scaun cu rotile motorizat. B. şi tatăl meu m-au îmbrăcat, m-au prins în scaun cât de bine au putut şi am pornit la drum. Mi-am condus „maşinuţa de curse“ la viteză maximă în direcţia unui anumit balcon. Tata şi-a dat seama de planul meu şi a spus că e frig şi că ar trebui să ne îndreptăm spre casă. Apoi a strigat după mine:

– Janusz! Nu te duce acolo! Janusz, nu face asta, o să-ţi pară rău!

În cele din urmă, B. a ajuns în locul în care mă oprisem. Acum, suntem doar amici.

Viaţa de zi cu zi

Tata face tracţiuni.
Uşa lui este vis-à-vis de patul meu, aşa că îl pot vedea bine. Nu ştie că număr şi eu odată cu el. Pe vremuri, înainte de accident, putea să facă uşor 30 fără oprire. Acum se străduieşte din greu să facă zece.

De ce trebuie să facă tracţiuni acest miner pensionat? De ce aleargă regulat, de ce merge cu bicicleta şi urcă scările până la etajul opt? Pentru că, de fiecare dată când atinge bara cu bărbia, înseamnă că încă mă mai poate ridica şi întoarce de pe o parte pe alta, din două în două ore, fără efort.

Timp de 15 ani tata a fost paznicul sănătăţii mele. Nu mă simt în siguranţă în mâinile altcuiva. Doarme veghin-du-mă cu un ochi pentru a surprinde şi cel mai slab semnal mai bizar emis de aparatul de respirat. Mi-a salvat viaţa de multe ori. El mi-a purtat crucea.

Cu toate acestea, tata este persoana asupra căreia îmi vărs frustrarea. Nu ştiu cum reuşeşte să-mi facă faţă, pentru că probabil îl aduc în pragul disperării.

Acasă, toate activităţile sunt subordonate unui ritm de spital. Viaţa noastră de zi cu zi este un ciclu nesfârşit de gesturi repetitive: întors de pe o parte pe alta, exerciţii, golit plosca, hrănit şi spălat. Nu numai viaţa mea este distrusă, ci şi a întregii familii.

Dacă aş fi murit acum 15 ani, toată lumea s-ar fi resemnat cu acest gând până acum. Ce planuri a avut, oare, Dumnezeu pentru părinţii mei când, în loc să le ia fiul de lângă ei, i-a făcut să ia parte la calvarul lui?

O nouă viaţă

A început cu o petiţie
adresată judecătoriei pe 2 februarie 2007: „…solicit să mi se aprobe cererea de sistare a terapiei continue… Sunt un tetraplegic cu insuficienţă respiratorie… terapia mea durează de 14 ani… părinţii mei îmbătrânesc şi nu mai au puterea de a mă îngriji 24 de ore din 24“.

Când am scris aceste cuvinte, numi-am dat seama că, deşi intenţia mea era să obţin un sfârşit demn, de fapt începeam o a doua viaţă. La scurt timp după ce am adresat această petiţie, mi s-a oferit o slujbă în cadrul fundaţiei Mimo WSZYSTKO (ÎN CIUDA ORICĂROR OBSTACOLE), condusă de Anna Dymna.

O cunoscusem cu câţiva ani înainte, când o sunasem solicitându-i o pompă de aspirare. Am păstrat legătura, iar Anna îmi trimitea „îngeraşi“ prin sms, îmi ura toate cele bune de sărbători şi din când în când ne telefonam.

Am început să lucrez
ca analist pe internet al pieţei poloneze pentru persoanele cu handicap. Luam legătura cu persoanele cu dizabilităţi din întreaga ţară, prin internet şi telefon. Nimeni nu poate înţelege mai bine aceşti oameni decât cineva care a trecut sau trece printr-o astfel de experienţă.

La un moment dat, am vorbit cu un bărbat care avea doi fii handicapaţi. La început, mi-a răspuns răstit la întrebări. Când l-am întrebat ce ar avea nevoie, mi-a spus că nu vrea nimic. Când eram pe punctul de a încheia conversaţia, a început să se deschidă. Fiul lui de 18 ani suferea de distrofie musculară din copilărie, iar pe mezin îl aştepta aceeaşi soartă la început, un scaun cu rotile, apoi un pat şi, în final, un aparat de respirat. Nu ştiam cum să reacţionez în faţa unei suferinţe atât de mari. Tata era lângă mine, vizibil impresionat pentru că ştia prea bine ce înseamnă să ai un fiu într-o asemenea stare. Dar să ai doi?

Aş putea să dau o mulţime de exemple care-ţi frâng inima. Ce am câştigat prin munca mea? Mai presus de toate, am câştigat satisfacţie şi contactul direct cu oamenii. Munca mea m-a făcut să-mi dau seama că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, am capacitatea de a decide. Găsesc noi resurse de energie în mine însumi, zâmbesc când vorbesc la telefon şi uit de spasmele care îmi chinuie trupul. Încerc să zbor ca o pasăre, trecând peste handicapul meu.

În fiecare zi descopăr
bunătatea oamenilor. Poate aprind ceva bun în ei.

Când petiţia mea a devenit cunoscută prin mass-media, a provocat o avalanşă. Am primit sute de e-mailuri – cutia mea poştală electronică era plină până la refuz. Mulţi îmi spuneau că modul meu de a gândi îi făcea să se simtă mai încrezători, că reprezentam un izvor de putere pentru ei. Ce am simţit atunci? Un sentiment de căldură care mi-a cuprins inima. Atinsesem o coardă sensibilă.

Prin petiţia mea abordasem o problemă care fusese eludată până atunci: cea a unei vieţi şi morţi demne. Sutele de oameni cu handicap grav, obligaţi să stea închişi în casele lor imobilizaţi la pat, nu sunt oameni de mâna a doua. Avem dreptul deplin de a ne bucura de un comportament normal.

Papa Ioan Paul al II-lea a spus că „nimeni nu are dreptul de a trece cu indiferenţă pe lângă patul unei persoane bolnave“. Aceasta este ideea de bază. Pentru o persoană care depinde cu totul de mila altora, problema indiferenţei este o chestiune-cheie.

Aflat pe patul de moarte, când şi-a dat seama că viaţa i se apropia de sfârşit, Papa Ioan Paul al II-lea nu şi-a dat consimţământul pentru alte proceduri care i-ar fi putut prelungi viaţa. A spus: „Lăsaţi-mă să intru în casa Domnului“.

Nu mi-am dorit niciodată mai mult.

Ca lucrurile să fie clare:
am 33 de ani. Vreau să trăiesc! Nu am fost şi nu voi fi niciodată un susţinător al eutanasierii. Trebuie să lupţi pentru viaţă, trebuie să bei din pocalul vieţii până la ultima picătură. Însă mă voi opune întotdeauna suferinţei inutile. O viaţă demnă este la fel de importantă.

După cum scria Hemingway, poţi distruge un om, dar nu îl poţi cuceri. Nu venim pe lume ca să fim înfrânţi. Însă cum să transformi în victorie cea mai grea înfrângere a vieţii tale? Încă învăţ asta.

Fericire, te rog nu mă părăsi!

În dedicaţia cărţii sale publicate de editura Wydawnictwo Otwarte, Janusz Świtaj a scris: „Părinţilor mei şi părinţilor voştri, cei care v-au dat picioarele, braţele şi toate visele lor“.

Tribunalul a respins petiţia lui Świtaj, invocând vicii de formă şi de conţinut. Januzs continuă demersurile legale. În cazul în care părinţii lui nu vor mai reuşi să-l îngrijească şi va trebui să meargă la un azil, vrea să aibă posibilitatea de a alege moartea.

În prezent, Janusz continuă să lucreze la fundaţie. În ciuda tuturor obstacolelor, urmează cursuri liceale. Janusz este convins că viitorul încă îi rezervă o mare dragoste adevărată şi poate chiar şi o familie…

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza