Motanul Tom îmi șterge lacrimile

 

Tom e motanul meu negru de 13 ani, pe care-l iubesc foarte mult. Și nu-l iubesc doar pentru că e animăluțul meu de companie, ci pentru că se comportă asemenea unui prieten cu față umană. Într-o seară, când am primit vestea unui deces în familie, m-am așezat pe pat și am început, dintr-o dată, să plâng. Tom a sărit imediat la mine în brațe și, observând lacrimile mari ce mi se scurgeau pe obraz, a început să mi le șteargă ușor cu lăbuța. Eram uluită că un suflet de animal poate înțelege durerea omenească. Mi-am dat seama, mai târziu, că motanul meu nu suportă, în general, să sufăr, să plâng, să mă chinui.

Nu obișnuiesc să dorm cu Tom în aceeași cameră. Pisicul are locul lui în casă, unde se odihnește. De câte ori am însă coșmaruri, motanul încearcă să intre în dormitorul meu. Vine la ușă și o zgârie încontinuu până când mă trezesc. Și asta nu e tot. Tom a văzut că mă chinui să-i curăț nevoile și, la un moment dat, s-a oprit în baie și a început să cerceteze atent, minute în șir, de unde vine apa, pe unde se scurge. Nu i-a luat prea mult să se prindă. De atunci, Tom își face ne-voile fie la toaletă, sărind pe marginea vasului, fie la scurgerea din podea. Așa mă ajută și pe mine și nu mai are nevoie de nisip.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza