Moștenirea ursoaicei Maia

 

Telefonul suna
de câteva zeci de secunde bune. Câinii jigăriți pe care îi adunase cu câteva ore înainte de pe străzi erau însă prea hămesiți. Aveau nevoie de îngrijire și n-o lăsau parcă să răspundă… Într-un final, femeia se repezi spre aparatul ce se încăpățâna să nu renunțe la zgomotul intermitent:

– Alo, Cristina Lapis aici, vă ascult!,

– Bună ziua, de la Societatea Mondială pentru Protecția Animalelor vă deranjăm. Vă putem răpi câteva minute?

– Da, bineînțeles, spuneți…

– Am primit mai multe plângeri despre niște urși din România, chinuiți în captivitate…

Era anul 1997. Cristina, o femeie matură deja, economist de profesie, pusese bazele unei asociații care se ocupa de câinii fără stăpân, una dintre problemele renumite ale României post-comuniste. Trecuseră mai bine de patruzeci de ani de când părinții o scoseseră rapid din circ pe Cristina, pe atunci doar o fetiță, rușinați că țipa isteric și de neînțeles la vederea urșilor deghizați în balerini. Aveau să înțeleagă însă mult mai târziu, când, vizitând împreună grădina zoologică, fata a început să plângă din nou la vederea unei vulpi din spatele zăbrelelor de fier. Aceasta se comporta exact cum citise fetița într-o carte despre animalele lipsite de libertate: se plimba întruna, neobosită, de-a lungul cuștii, parcă în căutarea libertății. Cristina nu suporta să vadă animalele chinuite pentru amuzamentul oamenilor ce le încătușează, iar cele două momente din copilărie, de la circ și de la zoo, i-au marcat existența.

În 1997, Societatea Mondială pentru Protecția Animalelor (WSPA) a contactat-o după ce turiștii străini veniți în România au reclamat că mai mulți urși au fost închiși într-o cușcă în stațiunea montană Poiana Brașov, fiind exploatați în scop comercial. Cum Cristina conducea o asociație pentru protecția animalelor chiar în Brașov, la doar 13 kilometri de această stațiune, a fost solicitată de cei de la WSPA să investigheze cazul. Deși nu se ocupase în viața ei de vreun urs, n-a stat nicio clipă pe gânduri și, împreună cu soțul ei, Roger, diplomat francez, a demarat spre stațiunea de schi.

Ce a găsit în Poiana Brașov i-a dat peste cap întreaga viață. Trei urși fuseseră închiși după gratii de proprietarul unui restaurant, ce spera astfel să atragă mai mulți clienți. Și treaba funcționa! Oamenii se adunau buluc la cuști și se distrau aruncându-le floricele și sticle de bere. În fața cuștilor murdare, cu cimentul umed și fără un loc de unde urșii să bea apă, în afara unei gropi sinistre, plină de noroi, Cristina s-a așezat și a început să plângă, din nou, ca în copilărie. Urșii au simțit parcă și s-au apropiat ușor de gratii. Femeia le-a promis atunci că toată existența ei, toată puterea și toți banii îi va dărui, din acel moment, cauzei lor. Pentru ca, într-o zi, să fie din nou liberi.

În anii care au urmat,
Cristina și Roger au urcat în fiecare zi în Poiană, fie vară sau iarnă, ploaie sau ninsoare, pentru a hrăni urșii și pentru a-i menține în viață. Le-au dat și nume: Cristi și Lydia, doi urși tineri stăteau în aceeași cușcă, iar Viorel, un urs uriaș, bătrân, de aproape 30 de ani, într-alta alăturată. Au cumpărat apă de la „proprietarul“ lor, care spunea că apa e scumpă și urșii pot bea doar pe apucate, atunci când plouă sau când obișnuiește să-i ude vara cu furtunul, spre distracția turiștilor.

Într-una din zile, când s-au reîntors, ca de obicei, în Poiană cu coșurile de mâncare și apă, Viorel dispăruse!

– A fugit!, anunță patronul.

– Vreți să-mi spuneți că Viorel, după 30 de ani de detenție, a tras de barele de fier, le-a pus la loc, după care a fugit în pădure?, întrebă retoric Cristina.

– Da…, răspunse ironic „proprietarul“ urșilor.

– Astea sunt povești de adormit copiii, domnule!

În ciuda insistențelor, niciun reprezentant din partea autorităților n-a ajutat-o pe Cristina să investigheze ce s-a întâmplat cu Viorel. Însă bănuielile ei erau crunte: un trofeu de urs matur poate ajunge pe piața neagră la 40.000 de euro.

Vă întrebați
cum poate deveni totuși cineva proprietar de urși? „Nu poate exista o astfel de expresie. România e semnatară a Convenției de la Berna, prin care ursul brun e declarat animal sălbatic protejat, deci nimeni nu are dreptul să-l dețină“, spune Cristina.

România este însă țara cu cea mai mare populație de urși bruni din Europa, specie aflată pe cale de dispariție sau chiar dispărută în alte țări europene. În lume există aproape 200.000 de urși bruni, majoritatea acestora trăind în Rusia (120.000), Statele Unite (32.500) sau Canada (21.750). În Europa, mai sunt raportați 14.000 de urși, dintre care aproape jumătate trăiesc, potrivit celei mai recente statistici a Guvernului de la București, în Carpații românești. Extinderea zonelor turistice și rezidențiale a afectat însă habitatul natural al urșilor, iar aceștia au început să coboare în localități și chiar orașe, unde-și găsesc acum mai ușor hrană. Pe de altă parte, România a fost obligată, din momentul integrării în Uniunea Europeană, în 2007, să închidă toate grădinile zoologice care nu le ofereau animalelor un spațiu minim necesar subzistenței. Și acestea n-au fost puține: 12 grădini din 29. Astfel, mulți dintre urșii captivi au ajuns să moară de foame. Acum 12 ani, Cristina nici nu-și imagina cât de mulți urși se aflau în această situație.

La scurt timp
după descoperirea animalelor chinuite din Poiana Brașov, a primit un apel. La un restaurant din apropierea celebrului Castel Bran, cunoscut peste tot în lume pentru legenda contelui Dracula, un alt urs captiv se afla în stare gravă. La fața locului, Cristina a găsit o ursoaică de șase ani care zăcea pur și simplu în cușcă, nemâncată, ajunsă la capătul puterilor, incapabilă să mai stea în picioare. I-a administrat imediat toate vitaminele pe care le adusese din Franța, după care a hrănit-o cât pentru zece urși.

Cristina începuse astfel să facă zilnic, împreună cu soțul ei, câte 100 de kilometri, pentru a hrăni toți urșii captivi pe care-i descoperise, pregătind mâncare proaspătă încă de la primele ore ale dimineții.

Ursoaica de la Bran i-a rămas însă în suflet Cristinei. Maia, așa cum i-a spus, cunoștea motorul mașinii lor și, de fiecare dată când soții Lapis ajungeau la Bran, se ridica greu și venea la gard să-i aștepte. Deși au încercat s-o ajute, în 2002 ursoaica a început să sufere de sindromul automutilării, ce apare la unele animale aflate de prea mult timp în captivitate. „Maia pur și simplu nu mai suporta să stea închisă după gratii și a început să-și mănânce labele din față“, povesește Cristina. În ciuda tuturor eforturilor și chiar a mai multor intervenții chirurgicale coordonate, ur- soaica a murit în brațele ei. „Am plâns, am rugat-o, i-am promis că o eliberez. A fost prea târziu…“

Acela a fost momentul
când Cristina Lapis a decis că trebuie să facă mai mult pentru urșii prigoniți din România, supranumiți deja de mass-media „urșii de restaurant“. S-a gândit că poate ar fi bine măcar să cumpere, împreună cu soțul ei, o bucată de pământ unde să-și ducă „protejații“. A aflat apoi, după mai multe cercetări, că nu mai puțin de 70 de urși, răspândiți peste tot prin țară, se aflau în situația Maiei și aveau nevoie urgent de ajutor. Proiectul de a achiziționa doar o parcelă de teren devenea nefezabil. Apoi, încă un trăsnet: un alt urs, închis la centrul de aviație de pe drumul dintre Râșnov și Poiana Brașov, fusese împușcat în cușcă.

Situația devenea insuportabilă pentru Cristina, mai ales că autoritățile statului i-au comunicat, nu o dată, că au alte priorități decât salvarea urșilor. „Supărată pe oameni și pe tot, le-am scris celor de la WSPA și le-am spus că, dacă nu vin să mă ajute, în curând nu o să mai fie nevoie…“. Minunea s-a întâmplat și, în 2005, Cristina a primit o finanțare de 1,5 milioane de euro pentru construcția unei rezervații de urși pe un uriaș teren împădurit, de 70 de hectare, pus la dispoziție gratuit de primăria orașului Zărnești, în apropiere de Brașov.

Nu era finalul, ci doar un pas înainte. Greul de-abia începea. Cu ajutorul iubitorilor de animale, Cristina a reușit să amenajeze un adevărat sanctuar pentru urși, cu țarcuri largi, ce se întind pe hectare întregi, pline de vegetație, cu stânci și iazuri – un adevărat rai pentru animalele care toată viața lor nu știuseră de altceva decât de o bucată de ciment ud și niște gratii.

Primii urși eliberați în rezervație au fost Cristi și Lydia, apoi au urmat, rând pe rând, alți „confrați“ chinuiți. Acum sunt 43. Obținuți cu greu. Pentru fiecare dintre ei, Cristina Lapis trebuie să ducă adevărate lupte cu „proprietarii“, care fie îi cer bani, fie o amenință cu moartea. Pentru ea, lupta nu se va opri însă decât atunci când și ultimul urs prigonit va fi adus la Zărnești. Ține mult la termenul de „sanctuar“, pentru că vrea ca rezervația „LiBEARty“, așa cum a fost denumită, să nu fie întinată de nimic comercial. E locul în care urșii, foști prizonieri ai câte unei povești de groază, încearcă să dea uitării trecutul. „Mă uit deseori pe cer, la Ursa Mare și la Ursa Mică, și vreau să cred că, de-acolo de sus, Maia mă privește și se bucură că sacrificiul ei n-a fost în zadar, spune Cristina. Și, chiar dacă sună copilărește, am sentimentul că mi-am respectat promisiunea pe care le-am făcut-o prietenilor mei urși.“

Vote it up
65
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza