Miracole de Crăciun

Poveștile deosebite ale unor oameni obișnuiți arată că minunile chiar se pot întâmpla
 

Războinicul Crăciunului

Kenneth Maryboy își cumpărase la mâna a doua un costum de Moș Crăciun. Era înalt și slăbănog, iar părul negru îi ieșea de sub căciulă, contrastând puternic cu barba albă și ieftină, din bumbac. Dar, chiar dacă nu arăta de nota zece, respecta un angajament pe care și-l asumase cu un an înainte.

Se întâmplase în 1978, chiar în ajunul Crăciunului. Kenneth călătorea într-un autoturism condus de o doamnă în vârstă, pe o șosea pustie din rezervația Navajo Nation, din statul american Utah. Noaptea era întunecoasă, iar șoferița a lovit și a omorât un băiețel de opt ani.

Văzând suferința familiei băiatului, Kenneth a făcut o promisiune. Aceea de a face tot ce îi stă în putință pentru a le oferi copiilor o bucurie de Crăciun.

Un an mai târziu, ajuns la vârsta de 18 ani, el încă mai locuia cu mama și fratele său mai mic în rezervație. Abia dacă se ajungeau de la o lună la alta, cu salariul lui mizer de sudor, și totuși Kenneth a decis în acel an să cumpere costumul de Moș Crăciun, apoi a mers din ușă în ușă ca să convingă alți oameni la fel de săraci ca el să doneze bomboane și fructe pentru familiile și mai nevoiașe.

Apoi, a agățat un ren din carton de botul camionetei sale roșii și a pornit, cu doar câteva ore înainte de miezul nopții, în șuierul aprig al vântului din Ajunul Crăciunului, să bată la ușile caselor și rulotelor dărăpănate din Utah Strip, cea mai săracă zonă a rezervației Navajo Nation. Multe dintre cocioabele întunecoase nu aveau nici măcar electricitate sau instalații sanitare.

Unora dintre familii le-a fost frică să deschidă la o oră atât de târzie din noapte.

– E un bărbat! Are un sac mare!, a auzit Kenneth vocea unui băiețel care vorbea cu părinții săi, ținând în mână o lanternă și urmărindu-l cu privirea de după perdele.

Kenneth reuși să-i convingă pe oameni de bunele sale intenții strigând „Ho, ho, ho!“, ca un adevărat Moș Crăciun.

De fiecare dată când se deschidea câte o ușă, el le oferea celor din casă bastonașe din zahăr, portocale și dulciuri. Mulți copii din comunitatea Navajo nu-l văzuseră niciodată pe Moș Crăciun, drept pentru care costumul lui jerpelit și barba falsă, de la magazin, nu-i dezamăgeau. Kenneth era emoționat de faptul că ei se bucurau primind chiar și atât de puțin. A continuat să facă acest lucru și în anii următori, adunând în jurul său câțiva „spiriduși“ care să-l ajute. Astăzi, Kenneth are 47 de ani și e consilier local în San Huan County. Vizitele sale solitare, din Ajunul Crăciunului, s-au transformat într-o sărbătoare anuală a indienilor Navajo, cu haine, unelte și jucării oferite cadou unui număr de peste 700 de oameni. Copiii care nu pot participa la sărbătoare pentru că sunt bolnavi sau nu au cu ce să se deplaseze sunt vizitați la domiciliu de Kenneth sau de unul dintre spiridușii lui.

– Bunicul meu m-a învățat că nu poți deveni un bărbat și un războinic adevărat decât împărțind ceea ce ai și cu alții și respectându-ți promisiunile, spune el.

Crăciun în luna iulie

Erika Orlando stă lângă șemineu și scrie o felicitare de Crăciun. Pe fereastra casei ei din St. Louis, Missouri – Statele Unite, vede fulgi moi de nea care cad afară și acoperă întreaga lume, iar gândurile ei zboară înapoi în timp, într-o zi însorită de vară, pe o plajă la fel de strălucitoare ca zăpada.

În timpul vacanței petrecute la Santa Rosa, Florida, în același an, Erika și fratele ei se așezaseră pe o dună de nisip alb și fierbinte și discutau cât se poate de serioși despre credință. În valurile mării și pe mal se jucau mulți copii. Deodată, cei doi auziră țipetele unei femei:

– A dispărut Rob! L-au văzut pe soțul femeii respective cum aleargă spre apă și scrutează atent valurile. Erika îl rugă să-i spună cum arată copilul, dar bărbatul părea a fi în stare de șoc și făcea doar un gest cu mâna, indicând o înălțime aproximativă, cam deasupra genunchiului său. Erika se adresă atunci mamei copilului cu aceeași întrebare.

– Are părul blond și cârlionțat, spuse mama, și poartă un tricou portocaliu deschis. Îi e frică de apă!

Oamenii de pe plajă se strânseseră pe malul apei. Fără să înțeleagă cum, Erika se trezi împinsă în direcția opusă, spre un grup de persoane care se așezaseră mai sus pe plajă.

– Ați văzut un băiețel într-un tricou portocaliu deschis?, îi întrebă ea.

Ei făcură semn din cap că nu.

Erika începu să se roage. Mintea îi zbârnâia plină de luciditate, dar liniștită. Tricou portocaliu, nu a fost văzut, îi este frică de apă. Scrută plaja în toate direcțiile. La câțiva metri de locul unde stătea mama copilului, nisipul moale se afundase, creând o ușoară denivelare.

Erika se lăsă în genunchi și începu să sape cu mâinile. Dădea la o parte pumni întregi de nisip greu, uscat și alunecos. Groapa se adâncea: șapte centimetri, 15 centimetri... Cu un picior în groapă, ea reuși să apuce cu degetele ceva moale și fin. O șuviță de păr blond. Strigă din toate puterile:

– Cred că l-am găsit!

Trecuseră doar cinci minute de când părinții lui Rob constataseră dispariția acestuia. Se pare că el coborâse într-o gaură săpată de alți copii în nisip, iar pereții gropii se prăbușiseră peste el, acoperindu-l complet. Alți oameni dădură fuga să ajute la salvarea copilului. Pe măsură ce săpau, marginile gropii luau forme variate, ca nisipul care se scurge într-o clepsidră.

Salvamarii sosiră în grabă, să acorde primul ajutor. Mulțimea dăduse la o parte suficient nisip, încât tatăl lui Rob reuși să apuce copilul de subsuori și să-l tragă afară. Băiețelul deschise ochii. Nisipul i se lipise de față, brațe și trup, albindu-i pleoapele și marginile gurii. Totuși, privirea sa era liniștită. Nu tușea, nici nu plângea. Mama lui îl luă în brațe și se așeză, plângând ușor, pe nisipul cald și strălucitor, gândindu-se că avu-sese loc un miracol.

Zăpada continua să cadă. Erika privește felicitarea pe care urmează să o trimită și începe să scrie: „Dragă Rob...“

Moșul trebuie să existe

Sunt convinsă că toți avem în amintire câte un Crăciun de neuitat. Eu aș vrea să vă povestesc despre cel pe care l-am avut în 1994. Dar pentru asta trebuie să ne întoarcem și mai mult în timp.

În 1993, am trecut prin cea mai grea încercare din existența noastră de până atunci: ne-am pierdut casa. Am fost nevoiți să eliberăm apartamentul nostru de patru camere în care ne crescuserăm cei cinci copii și unde băieții aveau camera lor, iar fetele o cameră însorită și plină de flori și păpuși. Nu am găsit adăpost decât într-un cămin de nefamiliști, unde locuim și azi. Rudele ne priveau distant și dezaprobator, le era parcă rușine cu noi, iar cei din cămin ne priveau cu ostilitate: eram cei „avuți“, care veneau de la mai bine și nu aveau ce căuta aici. Ne adaptam cu greu stării de fapt și ne așteptam parcă, dintr-un moment în altul, să ne întoarcem acolo unde consideram încă a fi căminul nostru. Timizi și temători, acceptam orice manifestare de bunăvoință din partea celor din jur, dar simțindu-ne în conti-nuare intruși. Ni se părea însă că noii noștri vecini continuau să ne respingă, de parcă nu ne aflam cu toții în aceeași situație neplăcută de oaspeți ai unui cămin care nu era propriu-zis al nostru.

Cam în această stare ne-a prins luna decembrie. Se apropia Crăciunul. Indiferent câți bani aveam sau nu aveam, cât de acasă sau fără casă ne simțeam, voiam cu disperare ca cei cinci copii ai mei să simtă că sărbătorile aduc dragoste și căldură oriunde în lume. Dincolo de partea financiară, pe care am rezolvat-o cumva, mai aveam însă o problemă practică: unde să ascund cadourile cumpărate pentru năzdrăvanii mei? Înainte, când stăteam la patru camere, îmi era mai ușor să găsesc un colțișor în care să țin darurile departe de curiozitatea și tenacitatea iscoditoare a puștilor. Acum, însă, într-o cameră, cum aveam să procedez? Am găsit destul de repede soluția. M-am dus la vecini, rugându-i să păstreze la ei în casă darurile pe care eu le pregătisem. Trebuia să fie o surpriză: cadourile trebuiau înmânate de Moș Crăciun.

– Păi de ce te chinui atâta, tanti Ina? Copiii sunt destul de mari și știu deja că nu există Moș Crăciun, mi-a zis o vecină.

– Să crezi tu!, i-am răspuns eu.

Și i-am povestit de nașa băiatului meu cel mic. La ea, Moș Crăciun venise prima dată când avea deja 13 ani. Ei bine, aflați că această adolescentă a fost atât de emoționată atunci, încât, în loc să-și spună numele, a izbucnit într-un plâns incontrolabil. Se vedea cum abia aștepta să vadă ce îi adusese Moșul!

Până la urmă, vecinii au acceptat să-mi fie aliați și, până în noaptea de Ajun, aproape întreg palierul deținea câte un pachețel pentru copiii mei. Mama Câța și Bibaroasa, vecinele mele, au cumpărat și ele brăduți și i-au împodobit cu tot ce aveau mai frumos, dar ele se hotărâseră să le dea copiilor ele însele cadourile de Crăciun.

Ai mei, însă, mă tot întrebau:

– Mami, crezi că mai vine Moșu’ aici? De unde o să știe adresa? De unde o să știe el că acum stăm aici?

Așa că, în Ajun, am rugat un vecin să joace rolul lui Moș Crăciun. Ba chiar am găsit un sac ca element de recuzită, în care am pus cadourile! Deși nu pregătisem această mică înscenare decât pentru copiii mei, m-am trezit la ușă cu mai mulți prichindei, care erau curioși să afle pe unde și de unde a venit Moșul. Se foiau și întrebau mereu, de parcă nu era evident: „Ăla e Moșu’?“ sau: „Ne dă și nouă ceva?’“ sau „De ce a venit la tine?“

Le-am explicat frumos că eu i-am scris Moșului cât de cuminți sunt copiii mei și cât de nerăbdători îl așteaptă. Le-am împărțit ca din partea Moșului ce dul-ciuri am găsit prin casă, ca să nu se simtă nici ei neglijați. Datorită puternicei încărcături a momentului, vecinul care juca rolul Moșului s-a emoționat și el atât de tare, încât avea privirea încețoșată de lacrimi și mai că era să încurce cadourile! Mai mângâia pe creștet și câte un pitic din vecini și îi promitea că la anul va veni și la el.

După vreo două zile, m-am pomenit că puștii de pe palier îmi aduc creioane și hârtie:

– La anul îi scrii Moșului și pentru noi?

După aproape un an, în 2004, m-am pomenit cu o întrebare de la un vecin de palier:

– Vecină, anul ăsta vine Moșul?

Cred că astfel am început să mă împrietenesc și cu vecinii. În anul următor, împreună cu ei, am organizat un Crăciun de pomină, cu saci plini de cadouri și sacoșe întregi de bomboane și ciocolată – îndeajuns pentru tot căminul. Moșul a coborât chiar din tramvaiul 34, anunțându-și sosirea cu o mitralieră muzicală. Copiii l-au tras de mână fiecare în cămăruța familiei lor – la fel de mo-destă ca și a noastră – ca să-i arate cât de frumos împodobiseră bradul și ce poezii învățaseră. De acolo, bucuria s-a răspândit imediat pe coridoare spre toate etajele căminului.

Anii au trecut de atunci. Nu toți vecinii au păstrat această tradiție, preferând uneori să sărbătorească doar în intimitatea familiei.

Dar acel Crăciun din 1994 mi-a demonstrat încă o dată că un exemplu bun inspiră pe mulți și că nu întotdeauna copiii trebuie tratați ca oamenii mari, deoarece riști să-i privezi prea devreme de micile bucurii care le vor da putere mai târziu în viață. Numai astfel ei vor putea să le inspire, la rândul lor, propriilor copii credința că există mereu cineva care te iubește cu adevărat și îți răsplătește faptele bune.

Găzduiți în hambar

Anul trecut, viscolul s-a pornit joi seară, după Crăciun. Familia Glover era pregătită, în micul său hambar din chirpici situat pe Autostrada 56, la circa 65 de kilometri de Clayton, statul New Mexico – SUA, și la opt kilometri depăr-tare de cei mai apropiați vecini. Vineri dimineață, totul era deja acoperit de zăpadă. Randy Glover, în vârstă de 39 de ani, se dusese la atelier și vorbea prin stația radio cu soția lui Christine, când interceptă deodată apelul disperat al lui Clayton Shumaker, un șofer rămas blocat pe autostradă. Circulația pe șosea fusese întreruptă din cauza unui accident, iar mașinile care opriseră rămăseseră înzăpezite.

La început, pasagerii autotu-rismelor crezuseră că autostrada va fi curățată și își vor putea continua drumul, dar după trei ore de așteptare, cu viscolul bătând la fel de puternic, devenise evident că nimeni nu se va mișca de acolo.

Prin stația radio, soții Glover invitară familia Shumaker – compusă din șase persoane – să se adăpostească la ei în casă. Îi îndrumară prin radio în direcția cea bună, pentru că, deși se aflau la mai puțin de 200 de metri depărtare, nu vedeau casa din cauza zăpezii.

Odată vizitatorii ajunși înăuntru, soții Glovers își dădură seama în ce situație disperată se aflau și ceilalți călători blocați pe șosea. Oamenii puteau muri de frig, în mijlocul zăpezii. Clayton își puse din nou ochelarii de schi și ieși afară, în căutarea mașinilor blocate de viscol.

Unul câte unul, străinii începură să umple casa familiei Glover: tineri și bătrâni, cu vârste între patru și 70 de ani, erau 44 de persoane în total. Una dintre ele suferea de inimă. Întâmpinați cu multă căldură, intrară la adăpost obosiți, speriați și amețiți de viscol.

Mulțimii înfometate nu-i trebui mult ca să dea gata cele două cratițe mari și fierbinți cu chili, pe care le pregătise Christine. Din fericire, unul dintre șoferii înzăpeziți transporta alimente pentru patru băcănii din regiune și, dată fiind situația critică, deschise camionul și descărcă încărcătura. Acum, era destulă mâncare pentru toată lumea.

Soții Glover puseră la dispoziția musafirilor trei paturi, un fotoliu extensibil, canapeaua și amenajară locuri de dormit pe jos. Randy își alese un colț pe linoleumul din bucătărie. „Oamenii ne ajutau la bucătărie, servind mâncarea și spălând vasele. și toți erau politicoși și atenți când trebuia să folosim singura baie din casă“, spune Christine.

Mulțimea de oameni rămase în locuința familiei Glover timp de două nopți, iar unii chiar până de Anul Nou.

Pentru Lance Glover, în vârstă de nouă ani, și surioara lui Linzie, de trei ani, viscolul și vizitatorii sosiți pe neașteptate au fost „cea mai tare distracție pe care au avut-o de Crăciun“.

„Am râs, am spus povești, am jucat domino și am pictat tricouri cu mesajul Viscolul anului 2006“, povestește Randy. „Toată lumea era bine dispusă, adaugă Christine. Am ajuns să ne cunoaștem unii pe alții. Am făcut cunoștință cu oameni care vor rămâne prie- teni de-ai noștri pe viață.“

Crăciunul nu putea să cadă mai bine, anul trecut. În căminul familiei Glover, pierdut printre platourile înalte din New Mexico, o înlănțuire de binecuvântări l-au făcut să mai dureze încă puțin.

Vote it up
141
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza