Marele Lucescu

«Înainte credeam că preţul succesului e invidia. Acum am aflat că preţul succesului e infarctul»
 

„Lăsaţi povestea mea! Sunt atâţia oameni mai interesanţi decât mine!“ Acestea au fost primele cuvinte ale celui mai mare antrenor român de fotbal în momentul în care i-am spus că ne dorim acest interviu. Acestea au fost cuvintele pline de modestie ale celui care a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a statului român, Ordinul Steaua României în grad de Cavaler. Dar Mircea Lucescu nu e numai un om foarte interesant, ci şi unul foarte sociabil, după cum zice chiar el, aşa că, practic, întregul interviu a fost mai mult o conversaţie amicală. Ne-a povestit de ce a plâns când a fost decorat, ce înseamnă familia pentru el şi cum a trecut prin cel mai dramatic episod – infarctul, etapă a vieţii lui Lucescu în care fiecare dintre noi a simţit un imens gol în stomac. Din fericire, inima lui mare a fost şi suficient de puternică. Ea l-a lăsat să se bucure în continuare de muncă, de fiul său, Răzvan, care a înregistrat deja primele succese cu naţionala României, şi să-şi aştepte fericit şi strănepoţii.

Reader’s Digest:
Cum vă mai simţiţi?

Mircea Lucescu:
Sunt bine acum. Am avut două infarcte duse pe picioare. Au fost destul de puternice, dar inima m-a ajutat.

RD:
V-a fost frică?

ML:
Nu, nu m-am speriat, ca dovadă că am continuat munca după ce s-a întâmplat. Dar când am aflat nu-mi venea să cred. Mă gândeam că poate o fi vorba de altceva. Am continuat. Am avut antrenament, am avut meci. Pe urmă m-am dus în Elveţia şi m-au trimis să văd despre ce este vorba. Au confirmat că e inima. Am avut şansă.

RD:
Familia cum a reacţionat?

ML:
Familia s-a speriat. E normal. Şi eu, când auzeam că cineva a făcut infarct, mă cutremuram. Dar când îl faci tu parcă nu ţi se mai pare aşa… Nu prea îţi dai seama de consecinţe, de ceea ce ţi s-ar fi putut întâmpla…

RD:
Spuneaţi că aţi avut şansă.

ML:
Păi am avut noroc pentru că eu sunt mai sportiv, iar inima m-a ajutat. Problema mea a fost de fapt coronariană. Din cauza stresului, se acumulează foarte mult colesterol. De abia acum au apărut aparate care pot să-ţi arate tot. Pentru că toate celelalte controale pe care le-am făcut până acum arătau o inimă excelentă. Tensiune 110, frecvenţă cardiacă 54-55. Pentru că am fost sportiv. În schimb, în jur, lucrurile nu stau bine. Colesterolul se acumulează. Cam asta e. Dar o să continui să antrenez. Chiar îi spuneam şi doctorului: „Viaţa fără muncă n-are farmec“. Nu te regăseşti aşa, ca om, în viaţă.

RD:
Aţi făcut scheme de joc pe patul de spital, strategii? Vă întreb pentru că sunt şi oameni care nu se pricep la fotbal, aşa ca noi.

ML:
Nu se fac scheme de joc. Se programează antrenamentele, se studiază adversarul… Nici nu trebuie să te pricepi la fotbal. E frumos să te uiţi la el, nu să-l analizezi.

RD:
E bine să fii celebru?

ML:
De celebru ce sunt era să ajung pe lumea cealaltă! În viziunea oamenilor, sunt un personaj de succes. Dar, vedeţi, înainte spuneam că preţul succesului este invidia. Acum pot să spun că preţul succesului este infarctul. Nu mai e atât de simplu!

RD:
De ce aţi lăcrimat la decernarea Ordinului Steaua României?

ML:
Eu nu l-am considerat un gest neapărat al Preşedintelui Băsescu (el a fost drăguţpentru asta). Eu cred că prin lacrimi am dat valoare ordinului, ca atare. Lumea nu prea îşi dă seama ce înseamnă o distincţie la nivelul ăsta, pentru că aude mereu vorbindu-se că unul sau altul a fost decorat. Dar unul care ştie ce carieră a avut şi cum şi-a construit-o, de unde a plecat şi unde a ajuns... Este un semn de preţuire extraordinară şi de recunoaştere a unei capacităţi de sacrificiu, de dăruire... Semnalul care a fost dat pentru aprecierea unui om cu o carieră extrem de lungă şi de succes. Oriunde am fost, în Italia, în Turcia, sau aici, în Ucraina, m-au apreciat extraordinar... Toate aceste lucruri îţi vin în minte la un astfel de eveniment, pentru că atunci se trage o linie şi rămâne doar tot ce a fost extraordinar de bun. Asta înseamnă acea decoraţie. Multă lume nu ştie ce înseamnă „Steaua României“. Este o înnobilare. Dacă eram în Anglia, mă făcea Sir. Asta este semnificaţia.

RD:
Câte limbi străine vorbiţi?

ML:
Nu asta e interesant. Important e că mă înţeleg cu toţi. Am învăţat foarte bine pentru brazilieni, ca să pot discuta în portugheză cu ei. Şi rusa. Dacă sunt aici, trebuie. Dar astea fac parte din meseria mea. Când te duci într-un loc cu gândul de a sta şi de a lucra ca şi când ai rămâne acolo o sută de ani, eşti obligat să faci toate astea. Dacă te duci într-un loc cu gândul că mâine vei pleca, nu vei face absolut nimic, nu vei reuşi niciodată.

RD:
Ce cărţi v-au inspirat?

ML:
Cred că cea mai importantă lectură a fost viaţa însăşi. Viaţa altora e interesantă, experienţa altora este interesantă. Dar până la un punct... după care, experienţa ta este teribilă!

RD:
Cât de important este pentru un sportiv să citească?

ML:
Nu ştiu cât de important este pentru cariera lui ca sportiv, dar ştiu că este foarte important pentru ceea ce va face el după aceea. Pentru cariera lui e foarte important să citească pentru că trebuie să ştie să vorbească şi să analizeze. Dar cariera de sportiv se poate încheia la vârsta de 30-33 de ani şi atunci trebuie să ştii ce să faci mai departe, trebuie să ai cultură. Şi în viaţa de sportiv chiar există timp pentru asta. Mintea trebuie folosită pentru a lua decizii importante şi de aceea trebuie permanent să ţi-o cultivi.

RD:
E greu să lucrezi cu oamenii?

ML:
Eu nu sunt un tip închis în mine, dimpotrivă, sunt foarte sociabil şi mi-am dat seama de-a lungul vieţii că cel mai important în interacţiunea cu oamenii e să ştii să asculţi. E mai important chiar decât să vorbeşti. Eu, de-a lungul vieţii, am dat foarte mult celor din jurul meu. Dar, ascultând, trebuie să spun că am şi primit enorm din partea celorlalţi.

RD:
Vă amintiţi un moment de cotitură peste care aţi trecut în viaţă?

ML:
Au fost multe. Dar îmi amintesc de unul mai deosebit. Era în 1991, când terminasem contractul la echipa ita-liană Pisa şi nu ştiam ce să fac. Aveam oferte de la mai multe echipe. Pe de altă parte, nu ştiam dacă să mă întorc sau nu în ţară. Era şi prea curând după schimbarea regimului comunist. Mă sfătuiam cu familia şi nu ştiam ce hotărâre să luăm. Şi atunci am decis să scriem numele echipelor care-mi oferiseră contract pe bileţele şi le-am băgat într-o căciulă. Am tras o dată şi nu mai ştiu ce nu mi-a convenit. Aşa că am zis să mai tragem o dată. Dar am observat că dispăruse un bilet. Nu ştiu cum căzuse şi călcasem pe el, că l-am descoperit lipit pe talpa pantofului. Era biletul cu Brescia. Vedeţi, aşa ne-am hotărât să rămânem în Italia.

RD:
Ce rol a avut familia în succesul dumneavoastră ca antrenor?

ML:
Familia reprezintă echilibrul. Viaţa de antrenor e formată în esenţă din două lucruri importante: victorie şi înfrângere. Şi între acestea două cel mai important e să-ţi menţii echilibrul. După meciul cu Timişoara (n.r.: din data de 5 august), am primit o scrisoare extraordinară de la primul ministru al Ucrainei, Iulia Timoşenko, care mi-a mulţumit pentru nenumăratele satisfacţii şi momente de entuziasm pe care le-am oferit ucrainenilor. Ea spunea că întotdeauna după o victorie toţi te laudă şi îţi sunt alături, ceea ce nu se întâmplă atunci când pierzi. E o femeie cu sensibilitate. Da, preţul înfrângerii e singurătatea. Chiar şi prietenii dispar, dar întotdeauna îţi rămâne familia. Familia e a ta, e permanent lângă tine, mai ales în momentele grele. De aceea, ea creează acel echilibru nemaipomenit de care ai atâta nevoie.

RD:
Ce anume credeţi că a moştenit Răzvan de la dumneavoastră ?

ML:
Totul a moştenit de la mine: responsabilitate, ambiţie, puterea mea de muncă. Dar are ceva în plus, ceva ce vine de la mama lui, Neli: o sensibilitate şi o atenţie mai mare pentru oameni.

RD:
Când l-aţi dat pe Răzvan la fotbal?

ML:
Eu am fost împotrivă ca Răzvan să facă fotbal. L-am dat să înveţe aproape toate sporturile. Dar voiam să-l feresc de fotbal, pentru că e foarte greu în lumea asta atunci când tatăl tău deja performează. Pentru că nimeni nu-i mai dă voie fiului să greşească. Când am văzut că nu se lasă, i-am spus că trebuie să fie portar, că e singura lui şansă ca nimeni să nu-l compare cu mine. Dar a avut ambiţie. A fost foarte agil şi inteligent şi a vrut să demonstreze că poate să ajungă foarte sus. Foarte rar se întâmplă în lumea fotbalului ceea ce s-a întâmplat cu mine şi cu Răzvan. Nu există la nivel mondial performeri de o asemenea talie, tată şi fiu.

RD:
Nepotului dumneavoastră, Matei, nu i-a plăcut la şcoala de fotbal. Cum aţi resimţit asta?

ML:
Am fost foarte dezamăgit. Sunt sigur că ar fi avut şi el talent şi ar fi reuşit în lumea asta, în care noi chiar facem ceea ce ne place. Şi nu multă lume are şansa asta. Dar maşinuţele, computerul şi orele de engleză l-au îndepărtat de fotbal. Pe când Răzvan nu a avut atracţiile astea, iar el mă vedea foarte rar, şi atunci cand mă vedea îşi dorea atât de mult să fie cu mine, încât mă urma peste tot unde mergeam. Şi acolo nu avea altă preocupare în afara fotbalului. (n.r.: râde, apoi adaugă
), dar acum aştept ca Matei să crească şi să mă ocup eu personal de strănepot. Lăsăm pauză doar de o generaţie!

RD:
Imaginaţi-vă că sunteţi patronul unei echipe de fotbal. Pe cine aţi alege ca antrenor: pe Răzvan sau pe Mircea Lucescu?

ML:
E de la sine înţeles că pe Răzvan. Noi trăim în viitor. Iar cei tineri acumulează mai mult şi ştiu şi vor şti mai multe ca noi, generaţiile din urmă.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza