Maratonul unui bărbat de vârsta a doua

Pe mine, criza vârstei de mijloc m-a transformat dintr-o huidumă îndesată într-un atlet pasionat
 

– Eşti nebun, cum să alergi 42 de kilometri?

– Habar n-am, mamă, i-am răspuns.

La 39 de ani încă simțeam nevoia să-i comunic maică-mii hotărârile importante. Soția râdea mereu de mine pentru că, atunci când răceam sau aveam o minoră problemă de sănătate, o sunam repede pe mama. Deşi nu recunosc, aşa sunt toți bărbații. Cine ne înțelege cel mai bine suferințele fizice şi cine ştie cel mai bine să ne compătimească?

– Cred că vrei să te sinucizi?, m-a mai întrebat ea.

– Nu, mamă, vreau doar să fac sport, i-am răspuns.

Întotdeauna am simțit cumva că am un destin sportiv. Nu ştiu ce m-a făcut să-mi împlinesc acest destin la vârsta de 40 de ani. Da, ştiu, mi s-a mai spus că e criza vârstei de mijloc. Dar mi se pare o abordare superficială.

Un prieten psiholog mi-a spus:

– Pe naiba vârstă de mijloc! Bărbații au crize din zece în zece ani. Îşi amintesc că nu sunt veşnici şi fac depresie.

Am început antrenamentele pentru maraton prin ianuarie 2007.

O huidumă de 100 de kilograme, îndesată într-un trening vechi de pe vremea liceului ce pârâia la fiecare pas, mă învârteam pe aleile din parc şi gâfâiam. Gâfâiam rău.

– Maratonul e un lucru complicat, i-am mărturisit prietenului meu, psihologul, după o săptămână .

El a început să râdă:

– Da, te face mai înțelept. Uite ce opinii inteligente debitezi numai după câțiva kilometri de alergare!

În primele luni de antrenament practicam un fel de autoflagelare. Toți cei care observau că am slăbit mă întrebau care-i secretul. Când le spuneam că mă pregătesc să alerg maratonul, mai că izbucneau în râs. Invariabil, a doua întrebare se referea la ce distanță are maratonul. În prima lună nici eu nu ştiam prea bine. La un moment dat mi-am scris-o în palmă ca nu cumva să uit. Cea mai mare umilință în pregătirea pentru maraton am trăit-o la Institutul de Medicină Sportivă, unde mi-am făcut analizele. Tot felul de specialişti m-au examinat de parcă se pregăteau să mă vândă ca sclav. Slăbisem nouă kilograme. Mă simțeam subnutrit, dar aveam să aflu că era o proiecție falsă a minții mele.

– Ce să faci?, mă întrebă o femeie în halat alb, slabă ca un top-model.

– Să alerg la maraton, am zis timid.

– Dezbracă-te!, s-a răstit ea la mine.

M-am executat. De emoție, era să îmi dau jos şi chiloții. Mi-a ordonat să urc pe cântar și a început să aranjeze greutățile pe tija metalică. Era acel tip de cântar pe care-l mai găseşti doar în cabinetele medicale, mecanic şi exact.

– Ai 91 de kilograme şi 800 de grame, mi-a zis amenințător.

Apoi m-a măsurat. Un metru optzeci înălțime. Cu un cleşte uriaş mi-a prins grăsimea de pe burtă şi a notat ceva ce se referea la țesu-tul adipos (adică grăsime, după cum aveam să aflu). Operațiu-nea a continuat cu măsurarea brațelor, a picioarelor şi a capului – partea pe care o folosesc cel mai puțin la alergat. Apoi, ca un alchimist, a luat cifrele şi le-a comparat cu un tabel. A urmat verdictul sec:

– Nu ai nicio şansă.

Cu țesutul adipos revărsat peste elasticul de la chiloți, o priveam neajutorat pe blonda aschilambică.

– Dacă vrei să alergi la maraton, trebuie să ai cel mult 81 de kilograme, fără să pierzi nimic din forța de acum.

Am fugit din cabinetul nazistei în-trebându-mă cum naiba să slăbeşti zece kilograme fără să-ți pierzi forța. Mi-am făcut un program strict de antrenament şi de alimentație.

După șase luni, la primul meu ma-raton, aveam 81 de kilograme şi 600 de grame. O ascultasem pe nazistă și am reușit să termin cursa în patru ore și nouă minute.

Emilian isailă este redactor-șef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
29
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza