„Mamă, unde te-am adus?“

Am vrut să-i arăt mamei frumusețea Boliviei. Dar acolo ne-au atacat bandiții...
 

‘‘ULTIMUL AUTOBUZ către La Paz!“, strigă nevasta șoferului. Ne Îndreptam spre orășelul Copacabana și, În timp ce ne urcam cu greu În microbuz, soarele apunea. Ne-am sucit gâturile ca să prindem ultimele licăriri aurii ale lacului Titicaca. I-am zâmbit mamei.

De patru luni predam engleza În orașul Trujillo, din Peru. Mama mea, o rezidentă în vârstă de 67 de ani din comitatul britanic Shropshire, îmi spusese de multe ori că voia să mă viziteze. Când În sfârșit a ajuns, ne-am aventurat prin Bolivia, am vizitat sate, am vorbit cu localnicii și am admirat apusuri fantastice. Făceam această călătorie de trei ore Împreună cu șoferul microbuzului, cu soția sa și un bărbat Între două vârste care stătea În spate, doftoricindu-și o răceală serioasă. Soarele apune repede În Bolivia, așa că s-a Întunecat curând. Deoarece temperatura scădea repede, ne-am apucat să scotocim după mănușile și căciulile din lână de alpaca. Siluete compacte de oameni se perindau frecvent pe marginea drumului. Mi se părea ciudat că nu ne opream deloc. De când ratează un șofer sud-american de microbuz șansa de a mai Înghesui la bord câțiva pasageri? Am continuat să ne zgâlțâim În Întuneric timp de alte câteva ore. Șoferul și-a petrecut majoritatea timpului vorbind la mobil, Însă nu puteam auzi ce spunea. De câteva ori, omul din spatele meu a încercat să Îmi vorbească, Însă era obositor să strigăm unul la altul ca să acoperim zgomotul motorului.

Tocmai ne apropiam de La Paz, când mașina Încetini brusc și ieși de pe drumul principal. Mama mi-a aruncat o privire îngrijorată, dar am liniștit-o. Pe parcursul călătoriilor mele cu microbuzul s-a Întâmplat adesea ca șoferii să facă ocoluri pentru a-și culege rudele sau pentru a face reparații.

Însă, aproape imediat, am cotit pe un drum mult mai Îngust și am simțit că teama îmi dă fiori. Acum nu se mai vedeau niciun fel de case sau lumini. Pe măsură ce săltam pe drumul cu hârtoape, farurile autobuzului luminau o mașină roșie ce gonea În față. Șoferul ei a călcat brusc frâna și aproape am intrat în ea. După o scurtă pauză, portierele mașinii roșii s-au deschis brusc.

Patru bărbați care agitau amenințător arme, cu fețele ascunse de tricouri legate În jurul capetelor, au năvălit În microbuz. Am fost aruncată la podea și o mână mi-a astupat gura. Simțeam un pistol În dreptul capului. Bărbații țipau în spaniolă:

– Nu scoateți niciun sunet! Nu mișcați!

Nu o puteam vedea pe mama, dar o auzeam gâfâind panicată. Doi oameni mă țintuiau la podea; unul mă ținea de picioare, altul de mâini.

Cineva mi-a legat mâinile În timp ce un altul mi-a pus o legătură la ochi. În timp ce Încercam să înțeleg ce se Întâmplă, m-au silit să mă așez. Aveam o armă la tâmplă. Nu Înțelegeam de ce soția șoferului nu țipase sau de ce șoferul nu făcea nimic. Apoi, am recunoscut respirația congestionată de lângă mine – omul care călătorise în spatele nostru era printre cei care mă țintuiseră la podea. Am auzit scârțâitul benzii adezive cu care Îi legau mâinile mamei. În vacarmul și confuzia care continuau, am spus cu o voce calmă:

– Am bani.

Niciun răspuns.

– Am bani!, am repetat mai tare.

– Știu că ai, Îmi șopti bărbatul cel mai apropiat, apoi îmi acoperi gura cu bandă adezivă.

MOTORUL PORNISE și noi ne zgâlțâiam odată cu el. Nu știu cât de departe am mers, Însă deodată am fost târâte afară din autobuz, Într-o casă unde ne-au aruncat pe o saltea Întinsă pe podea. Nu o puteam atinge pe mama, dar Îi simțeam prezența lângă mine.

Ne-au percheziționat doi bărbați. Am auzit un cuțit sfâșiind un material și am simțit că Îmi era luat săculețul pe care Îl purtam. O mână mi-a desprins borseta cu bani de la centură. Mi-am Încleștat dinții În timp ce simțeam cum Îmi scoteau inelul. Au aruncat peste noi pături grele, sufocant de călduroase, acoperindu-ne fețele. Stăteam Întinse pe jos, nemișcate, ascultând cum ne scotoceau prin bagaje. M-au mișcat și din nou am simțit o armă la tâmplă. O mână mi-a smuls banda de pe gură și m-a dezlegat la ochi pentru a-mi arăta cardul bancar:

– Codul PIN! Codul PIN!, îmi ordonă vocea.

Apoi, au trecut la mama. Îmi imaginam arma pusă la tâmpla ei. Printre suspine, le-a spus cifrele tremurând. Eram mândră de ea. Celor mai multe dintre mame nici prin cap nu le-ar fi trecut să călătorească În America de Sud, iar ea făcea față unui coșmar. Am tradus cifrele În spaniolă. Mă rugam să nu fac vreo greșeală de traducere.

Am auzit motorul unui microbuz pornind. De când eram legată la ochi, sunetele căpătaseră o importanță deosebită și ceea ce am auzit m-a Îngrozit. Construiau ceva din carton și bandă adezivă. Mi se părea că fac un coșciug sau ceva care să amortizeze sunetul unei Împușcături.

Când bărbatul s-a Întors câteva ore mai târziu, i-am auzit numărând banii și m-am simțit ușurată. Apoi, unul dintre ei s-a așezat lângă mine și m-a zgâlțâit, spunându-mi:

– Cardul tău nu funcționează! N-am putut scoate decât 25 de dolari.

Am auzit pe cineva comentând.

– Vrem 50.000 de dolari.

Am simțit din nou arma. Materialul cu care mă legaseră la ochi era destul de subțire ca să-mi permită să văd cinci sau șase bărbați stând În fața mea. Am Încercat să alung ideea unui viol.

– Care este maximumul pe care Îl putem scoate?, insistă el. În gând am Încercat să transform o sumă importantă din lire În monedă boliviană.

– Poți să scoți bani o dată la 12 sau la 24 de ore?

Nu știam ce să răspund. Oare aveau să fie furioși dacă nu puteau retrage bani la intervale mai dese? Am riscat și le-am spus că pot retrage la 12 ore.

– Ce sumă? De ce nu putem lua mai mulți bani?, m-a Întrebat el.

– Încearcă să scoți o sumă mai mică, le-am sugerat eu speriată.

EXPLICAȚIA A PĂRUT să-l liniștească și m-a Împins la loc. Toți și-au găsit un loc unde să se culce. Când am auzit sforăituri, am Îndrăznit să mă mișc puțin. M-am răsucit și am reușit să ating umărul mamei cu un deget. A fost primul nostru contact de când fuseserăm atacate și, deși scurt, a fost foarte puternic. Mama mi-a răspuns respirând adânc.

Era dimineață. Supraviețuiserăm acelei nopți și am auzit microbuzul plecând din nou. O sonerie veselă de telefon mobil ne-a făcut pe toți să tresărim, apoi discuția scurtă și cifrată ne-a Îngrijorat. Am fost ridicate În picioare și apoi Împinse într-o altă încăpere. Ne împiedicam din cauza amorțelii. Viteza cu care s-a petrecut această schimbare m-a Înlemnit. O auzeam pe mama plângând și Îmi doream cu disperare să o pot atinge și să o țin de mână.

Microbuzul s-a Întors. Ușa s-a deschis cu putere și s-au auzit pași târșâiți. După câteva minute, s-a auzit un accent european tremurat, dar totuși clar. O femeie își dădea și ea codul PIN. Am simțit o rază de speranță. Dacă era o răpire organizată, niște cadavre ar fi fost totuși un risc inutil.

Când s-a întunecat, doi bărbați au intrat în cameră și ne-au împins afară. Încercam să-mi dau seama ce se Întâmplă, dar ei doar țipau la noi să ne mișcăm. Am crezut că ne venise sfârșitul. Într-un fel sau altul, se apropia deznodământul. Au dus-o pe mama la microbuz, iar pe mine m-au dat unui bărbat care părea mai tânăr și care mă aștepta lângă ușa din față a mașinii. În timp ce așteptam, a Încercat să-mi bage mâna În jeanși. L-am implorat să se oprească.

Am fost urcate În microbuz. Nu-mi aduc aminte nimic altceva despre călătoria aceea decât că Încercam să îi evit atingerile. Mașina s-a oprit. Mi-am dat seama că bărbații erau Împinși afară. Cel care mă ținea nu vroia să-mi dea drumul, dar În cele din urmă un tip mai În vârstă a țipat la el și pe mine m-a Împins la pământ. Microbuzul plecă În trombă. În timp ce mă ridicam, două mâini m-au apucat și mi-au desfăcut legătura de la ochi. Am privit În sus În ochii mari ai unei tinere care se uita neÎncrezătoare la mine. Îmbrăți-șând-o, i-am spus:

– Și noi eram acolo, dar nu am putut să vă avertizăm.

Începu să suspine. M-am Întors și i-am văzut pe mama și pe tânărul european uitându-se în tăcere unul la altul. M-am dus să-mi Îmbrățișez mama. Fuseserăm lăsați În mijlocul unei uriașe gropi de gunoi, undeva la marginea orașului. În depărtare se vedeau luminile unui magazin care avea obloanele trase. Am bătut În ușă până când o familie ne-a deschis. În timp ce ei sunau la poliție, celălalt cuplu s-a prezentat ca fiind Eva și Johaness, din Olanda. Călătoreau prin Bolivia de câteva luni.

De la Departamentul pentru Turiști al Poliției am cerut să ne facă legătura la ambasada britanică. I-am explicat situația doamnei care ne-a răspuns la telefon. Ne-a spus că până luni biroul era Închis. Eva și Johaness au avut mai mult noroc. Într-o jumătate de oră, consulul olandez era acolo cu biscuiți și apă și ne-a aranjat să stăm la hotel.

LA CINCI ZILE DUPĂ eliberare, Eva și Johaness au zburat spre casă. Eu și mama am decis să rămânem și să ne continuăm călătoria. După șase luni de stat În America de Sud, nu vroiam ca ultima amintire să fie răpirea, iar mama a fost de acord cu mine.

Am călătorit doar cu autocare pentru turiști, dar nu a fost ușor. Opririle neprevăzute și urcarea unor pasageri, ne dădeau o stare de neliniște. Pe fiecare drum care părea a fi o scurtătură ne strângeam de mâini și inimile ne băteau nebunește.

Dar au fost și momente bune. La străvechiul sit de la Tiawanaku, pe malul lacului Titicaca, ne-am bucurat din toată inima de un soare aflat la solstițiu. Pe când autocarul ne ducea Înapoi În La Paz, m-am uitat pe fereastră și am văzut în micul orășel prin care treceam trei puști care stăteau cocoțați pe niște suporturi de lemn. Era foarte cald, o după-amiază Însorită, dar ei aveau fețele acoperite cu câte un tricou. M-am Întors spre mama și m-am simțit ușurată că dormea.

Holly Sheldon este acum profesoară la Londra. Ea și Alex, partenerul ei, au un copil în vârstă de un an.

„THE TIMES“, 18 IANUARIE 2007. © 2007 HOLLY SHELDON

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza