MARȘUL CEL LUNG

Joachim Franz, desemnat de Reader’s Digest Europeanul Anului 2009, nconjoară globul în cruciada sa mpotriva unuia dintre cei mai perfizi dușmani ai omenirii: virusul HIV
 

Când Johan Lewin
și-a deschis televizorul, a văzut un nebun: un neamț care traversa Sahara cu bicicleta. Nu de plăcere, ci ca să lanseze un semnal în lupta mpotriva SIDA. Sud-africanul Lewin conducea un proiect de sensibilizare în ceea ce priveate problemele legate de SIDA în St. Helena Bay, la circa 160 de kilometri nord-vest de Cape Town. Aidoma neamțului cel nebun, era și el angajat n lupta mpotriva acestei boli care se manifestă prin deficiența sistemului imunitar ai face ravagii pe continentul negru mai mult decât oriunde în lume. Experții estimează că doar în Africa de Sud sunt infectați cu HIV circa șapte milioane de oameni. Lewin i-a scris o scrisoare neamțului nebun. Iar acesta, un operator de echipamente mecanice din nordul Germaniei pe nume Joachim Franz, a venit la el.mpreună cu câțiva atleți din Africa de Sud, Franz a parcurs cu bicicleta, în 2003, distanța de la Cape Town până la Johannesburg. Zilnic parcurgea câte 130 de kilometri cu bicicleta ai ncă 50 de kilometri pe jos. Efortul s-a dovedit prea mare pentru eroii locali, dar Franz nu s-a lăsat, cu toate că tendonul lui Ahile i era atât de inflamat încât fizioterapeutul său se aștepta să i se rupă oricând.

„Cum pot să trec prin sate unde 90% din populație a murit ai apoi să mă plâng că am dureri și sufăr?“, se întreabă Franz retoric. Misiunea zilnică a acestui atlet al sporturilor extreme este să mpingă lucrurile un pic mai departe decât o fac ceilalți, să-i trezească pe oameni la realitate, să-i facă să conatientizeze suferințele prin care trec cei bolnavi de SIDA ai să adune fonduri pentru cercetare și tratament. Pentru devotamentul său extraordinar, Reader’s Digest l-a desemnat pe Joachim Franz Europeanul Anului 2009. Cei 2.600 de kilometri pe care i-a parcurs prin Africa de Sud în 2003 reprezintă o distanță lungă, dar sunt o bagatelă în comparație cu lunga cale parcursă de el până acum.

Într-o dimineață posomorâtă
de ianuarie a anului 1990, în orașul Fallersleben din Saxonia Inferioară, Joachim Franz și-a dat brusc seama că țigara pe care o fuma nu avea niciun gust.mi voi schimba viața, și-a spus el în timp ce stingea chiștocul. Prima reacție a soției sale, Andrea, a fost să se amuze pe seama lui. Soțul ei avea 1,87 metri înălțime și cântărea 118 kilograme la nceputul anilor ‘90. Legătura sa cu sportul o reprezenta doar televizorul, capacitatea de a rezista la efort fizic și-o demonstra mai ales pe canapea, iar performanțele sale țineau mai ales de fumat și de băut.

La 29 de ani, trăia o viață obișnuită. Lucra la fabrica Volkswagen din Wolfsburg.n ‘84 o cunoscuse pe Andrea și trei ani mai târziu se născuse fiica lor, Dana. La fel ca alte mii de oameni, se plia unei rutine zilnice de muncă în ture, iar în weekend o ținea într-o petrecere.

Totuși, în acest om care nu mplinise ncă 30 de ani și care respira greu când urca scările, mai rămăsese ceva din băiețelul de nouă ani care visase să devină alpinist. Privind napoi, el spune: „Viața pe care o trăiam și viața din visele mele nu se potriveau. Realizasem atât de puțin, văzusem atât de puțin!“.

A doua zi după ce a luat decizia, Franz s-a apucat pentru prima dată de jogging. După câteva sute de metri a trebuit să se sprijine de stâlpul unui semafor ca să nu cadă. Oricine l-a privit atunci nu ar fi putut să vadă în el atletul excepțional care avea să devină ai nici să prevadă că și va pune talentul în slujba altora. În acel moment, Franz era un om înfrânt. S-a întors la țigările și berea sa. Peste două săptămâni, la a doua încercare, înu s-a mai dat însă bătut. Alternând alergarea uaoară cu mersul, a reușit să parcurgă cinci kilometri.

Din acel moment, viața sa a fost guvernată de măsurarea pulsului și de alimentația cu cereale integrale. Un coleg de serviciu, care făcea parte din elita de alergători de distanță lungă ai Germaniei, i-a pus la punct un program de antrenament și l-a luat la concursuri de atletism.n martie, Joachim Franz s-a nscris la maratonul din Hamburg. Nu numai că a supraviețuit celor 42 de kilometri, dar a lăsat în urmă aproape 5.500 din cei aproximativ 7.000 de alergători. În acel moment cântărea 72 de kilograme. „Ar fi fost interesant de văzut unde ar fi ajuns dacă ar fi alergat ncă din copilărie“, spune Alexander Steinbrenner, un chiropractor care s-a ocupat de Franz în ultimii cinci ani.

Ceea ce l-a mânat la început
pe Franz a fost frica de a nu fi umilit. După primul său succes notoriu a fost însă sigur că avea talent: „Găsisem ceva ce nu voiam să mai pierd niciodată“. Victoria avea și ea un revers: adio petreceri cu prietenii! „Mă izolasem complet“, spune el. Și căsătoria sa a avut de suferit. La nceput, Andreea l-a nsoțit la cursele sale atletice, dar cei doi soți au ajuns treptat să ducă vieți separate.

Nu era numai alergatul. După ce a depăait echipa de ciclism VfL Wolfsburg la prima sa ieșire cu o bicicletă ieftină, Franz a trecut la triatlon. Când i-a intrat în cap că vrea să devină primul om care aleargă de-a lungul celor 6.000 de kilometri ai Marelui Zid Chinezesc, și-a vândut mașina și a obținut un credit ca să-și finanțeze aventura. Nu s-a consultat cu soția. Ea i-a reproșat sec: „Alți capi de familie și folosesc banii ca să plătească o casă“. Franz nu a mai ajuns niciodată la Marele Zid, pentru că nu a găsit niciun sponsor și, ca urmare, a ajuns să se confrunte cu perspectiva unor datorii grele și a unei căsnicii eșuate. „Viețile noastre o luaseră pur și simplu în direcții diferite. El avea fixul lui cu sportul“, povesteate Andreea.

Lucrurile trebuiau
să ia o turnură proastă pentru ca Franz să ți schimbe atitudinea.n 1993, se antrena pe bicicletă ca să se califice la concursul Hawaii Ironman, când i-a tăiat calea o mașină. S-a trezit zăcând plin de sânge pe drum și cu un umăr dislocat.

„Nu mai faci antrenamente timp de un an de zile,“ i-a spus doctorul. „Accidentul acela a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla“, spune Franz.n ultimii trei ani, el nu mai ascultase de nimeni, avansând non-stop în cursa lui egoistă. „Era vorba mereu de mine – eu, eu și iar eu. Voiam să fiu tot timpul în centrul atenției“, mărturiseate el.

Și-a descoperit adevărata vocație în 1995, când s-a întâlnit cu un prieten din anii de școală, Carsten. Acesta suferea de SIDA și viața se scurgea încet din el. Franz spune: „Atunci când cineva este atât de marcat, nu mai este persoana de odinioară. Te întrebi: ´E în regulă să l atingi?ª“. Această întrebare l-a făcut să i fie rușine de sine. Nici măcar propriii părinți nu-l mai vizitau pe prietenul său. Carsten a murit, aproape singur, chiar în anul acela. Numai Franz i-a stat alături până în ultima zi. Nu putea spune că nu intrase niciodată în contact cu această boală pe care Ulrich Heide, șeful Fundației Germane pentru SIDA, o numește cea mai mare epidemie după ciumă. La un concurs de sporturi extreme din Nepal, Franz s-a întâlnit cu niate fetițe care fuseseră infectate în anii când fuseseră forțate să se prostitueze n India. În 1999, a intrat într-o casă din Filipine, unde cei bolnavi îai aateptau moartea pe ntuneric. Franz a fost șocat: „Mi s-a părut atât de nedrept ca cineva să lase aceste ființe umane să stea atât de singure!“.

Joachim Franz se angajase deja în serviciul altor cauze bune. Vorbise cu vehemență n favoarea salvării pădurilor virgine și se angajase în lupta pentru protejarea delfinilor de apă dulce. Cu toate acestea, venise momentul ca angajamentul său social să devină cauza întregii sale vieți. Din toate cauzele, a ales SIDA, cea care era percepută în Germania, conform spuselor lui Heide, „ca boala homosexualilor și a drogaților și considerată peste tot ca ´boala celorlalțiª“. Sponsorii i-au întors spatele. „Fă mai bine ceva pentru copiii mici“, spuneau ei. Asta nu l-a făcut totuai să renunțe la misiunea sa.

Franz nu este nici
cercetător și nici doctor. El face ceea ce știe să facă mai bine: atrage atenția riscându-și pielea. La începutul lui 2002, de Anul Nou, a mers cu bicicleta de la Paris până la Dakar. I-a trebuit o lună ca să parcurgă cu un mountain bike distanța pe care participanții la faimosul raliu automobilistic o parcurg în două săptămâni. Perioada de pregătire a fost grea. După munca în ture cu bormașina, Franz petrecea ore în șir la o temperatură de 60 de grade Celsius pe un ergometru în saună, ca să-și obișnuiască organismul cu pierderea enormă de fluide din deșert.

La început, l-a rugat pe patron să-i aprobe un concediu fără plată. Cei de la resurse umane au decis că nu-l pot ajuta, deoarece nu făcea ceva de răsunet.

Acest mod de gândire s-a schimbat în 2003. Astăzi, în fișa postului său scrie „Emisar pentru probleme de sănătate“. O întreagă flotă de transport i stă la dispoziție oricând are nevoie. Prioritatea unui număr de șase oameni este să l sprijine în proiectele sale. Programul Comun al Națiunilor Unite pentru HIV/SIDA i sprijină acțiunile și mai bine de o duzină de sponsori i acordă sprijin financiar.

Joachim Franz are trecere, fie că cere ajutor pentru fetele din Nepal salvate de la prostituția forțată, fie că solicită o audiență la Papă sau o mașină de spălat și o instalație electrică pentru Sora Abigail, care îngrijește 20 de orfani în Africa de Sud. Doar anul trecut, Franz, această zână bună cu fața nebărbierită și cu gambe musculoase, a strâns 400.000 de euro din donații. Banii merg la programe de asistență din întreaga lume, la o casă de copii din Santiago de Chile, dar și la editorul unui manual de educație sexuală pentru școlarii din Berlin.

Energia acestui om
este principalul său atu. Franz ține conferințe motivaționale pentru manageri, dar și pentru prizonierii din închisori. El nu este orator, ci predicator. Poate să vorbească trei sferturi de oră despre virusul HIV fără să și plictisească publicul.

Totodată, are mare grijă să nu-ai exagereze propria importanță. El introduce în povestiri exemple despre propriile sale eșecuri, comparându-ai de pildă priceperea cu un bolovan aruncat în apă, sau descriindu-și prima încercare de a călări un cal: „Eu sunt un om destul de necioplit. Am urlat la cai pentru că erau prea proști. Dar era clar că animalele mă considerau la fel“.

La o conferință de presă, Stefan Hippler a stat lângă el. Hippler este pastorul sud-african care a scris o carte despre catastrofa pe care SIDA a provocat-o în țara sa. Hippler, care a lucrat în ultima vreme cu Franz, spune: „Suntem ca două suflete pereche. Eu însă țin predici mai scurte“. Potrivit pastorului, la fiecare pacient care este tratat în Africa de Sud, alți patru sunt infectați.n plus, virusul se dovedește a fi din ce în ce mai rezistent. Dat fiind că din ce în ce mai multe guverne neagă proporțiile bolii, ultima acțiune este să planteze drapelele naționale cu numărul estimat al victimelor infectate pe cel mai nalt munte din fiecare țară a lumii. Franz însuși a pornit la începutul lui octombrie ntr-un turneu care va cuprinde 15 vârfuri, din Norvegia până în Africa de Sud. Din cauza timpului scurt, el a renunțat la ideea de a alerga sau de a parcurge pe bicicletă distanța dintre munți.

Mai trebuie să aibă grijă și de forțele sale.n agenda sa telefonică are numerele a 100 de atleți care îi stau la dispoziție în caz de nevoie.n 2004 a pornit să pună o pancartă de trei metri pe muntele Jengish Chokusu (Pik Pobedy, „Vârful Victoria“), de 7.439 metri nălțime, din Kârgâzstan. A trebuit să se declare nvins pentru prima dată. Răul de nălțime i-a venit de hac.n cele din urmă, acțiunea fost dusă la capăt de doi alpiniști, care i-au luat locul.

Uneori, Franz mai ai obosește. La 48 de ani, corpul său nu mai răspunde la orice solicitare, dar el nu se gândește să renunțe. Nici virusul nu renunță. Sunt mulți oameni care nu cred că se va găsi vreodată un vaccin mpotriva HIV, dar asta nu l descurajează pe Franz. Crezul lui este: „Dacă te așezi la strat, ai și câștigat“.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza