Lupta mea cu încălzirea globală

 

Cred în încălzirea globală. Cred că ne comportăm aiurea faţă de mediu. Dar mai cred că habar n-avem cum să-l protejăm.

Pentru mine, protejarea mediului e o chestie pe care o iau în serios. Atât de în serios, încât de cele mai multe ori mă blochez sau, când nu mă blochez, am un comportament aberant. Simt nevoia unui manual sau a unui profesor care să-mi arate cum să fiu eficient în „ecologia“ mea.

Am fost un militant feroce pentru renunţarea la pungile de plastic şi înlocuirea lor cu unele biodegradabile. Să nu înţelegeţi că am organizat proteste de stradă sau că m-am legat cu lanţul în parcarea vreunui mall. Doar mi-am bătut soţia la cap să nu mai accepte pungi de plastic la magazine şi să ne cărăm cumpărăturile în braţe.

Imaginaţi-vă doi părinţi chiauni care hălăduiesc prin mall în sezonul reducerilor cu braţele pline de tricouri şi blugi şi cu un copil de patru ani care li se încurcă printre picioare! Am transpirat din greu ca să nu încălzesc aiurea pământul. Noroc că au apărut destul de rapid pungile de hârtie, că altfel mă părăsea nevasta. Bine, şi cu pungile de hârtie am o problemă. Hai să protejăm Pământul tăind copacii! Aşa că, la cele de hârtie, întotdeauna mă uit atent să scrie că sunt fabricate din celuloză reciclată. Asta spre stupoarea vânzătoarelor, care mă privesc uimite cum întorc pungile şi pe faţă şi pe dos ca un nebun paranoic care vede ameninţări mortale în cele mai neaşteptate locuri.

Am fost foarte bucuros când am găsit acele pungi încăpătoare şi rezistente în supermarket, de folosinţă îndelungată şi care le vor înlocui pe cele de unică folosinţă care au invadat Pământul. Mi-am cumpărat două. Mi-am cărat cumpărăturile acasă. Am golit pungile, le-am pliat frumos, le-am pus pe dulăpior la intrarea în casă şi acolo au rămas. În fiecare zi îmi spuneam că le voi lua să le pun în portbagajul maşinii, dar, invariabil, uitam. Am uitat şi în sâmbăta în care trebuia să mă duc la supermarket să fac aprovizionarea săptămânală. Şi, uite aşa, hâţa-hâţa, cu căruciorul prin magazin în căutarea de chestii inutile care se strică prin frigider, mă trezesc în faţa casei de marcat pus într-o situaţie fără ieşire. Sacoşele mele ecologice erau pe dulăpiorul de la intrare, acasă, cumpărăturile curgeau pe bandă, vânzătoarea le scana, iar eu mă gândeam ce să fac: să le pun în sacoşe de plastic care încălzesc global Pământul sau să-mi iau un rând nou de sacoşe ecologice?

„Dă-i dracului de bani, mi-am zis, protejarea mediului e mult mai importantă!“. Şi am mai luat o pereche de ecologice. Mi-am pus lucrurile în ele. Le-am dus la maşină. De la maşină, acasă. Le-am descărcat, le-am pliat şi le-am aşezat pe dulăpiorul din holul de la intrare, lângă cealaltă pereche. Unele erau verzi, celelalte albe.

La prima ieşire din casă, am înşfăcat blestematele de plase şi le-am „parcat“ în portbagajul maşinii. Nu ştiam, dar lupta mea cu protejarea mediului nu se terminase. A trecut o săptămână şi iar am plecat împreună cu soţia în excursie, la supermarket. Acelaşi hâţa-hâţa cu căruciorul prin magazin, aceeaşi vânătoare după chestii programate să expire în frigider, aceeaşi bandă, pe care doamna din faţa mea vărsase nişte lapte. Doar casiera era diferită. Abia când am ajuns în faţa casierei diferite am realizat că perechile mele de sacoşe ecologice se odihneau în portbagajul maşinii. Aveam trei posibilităţi: 1. Îmi pun chestiile inutile în toxicele plase gratuite şi de unică folosinţă, fabricate din polimeri. Sau: 2. Plătesc chestiile inutile şi le vărs în căruţ, apoi mă duc cu căruţul la maşină, unde pun chestiile inutile în sacoşele ecologice. Sau: 3. Cumpăr o nouă pereche de sacoşe ecologice.

Soţia mă privea cu milă, deşi, pentru un moment, am avut senzaţia că surprind un zâmbet pe chipul ei. Ghiciţi ce decizie am luat? Lăsaţi-o baltă! Vă spun eu. Am ales punctul trei şi am cumpărat încă două sacoşe ecologice. Lupta mea cu încălzirea globală ajunsese într-un punct mort. Renunţasem la plasele străvezii şi condamnate pe care le primeam gratuit în orice magazin şi optasem pentru un maldăr de sacoşe de folosinţă îndelungată, mult mai încăpătoare, pe care le plătisem şi cu care îmi burduşisem portbagajul maşinii. Dacă gândesc în termen de biodegradabilitate, cred că sacoşele mele ecologice au o speranţă de viaţă cam de jumătate de mileniu, aşa că nu înţeleg deloc cum am protejat eu, în ultima lună, Pământul. Şi nici nu cred că voi înţelege. Acesta e motivul pentru care cred cu tărie că am nevoie de un manual din care să învăţ cum să lupt cu încălzirea globală. Şi mai am o întrebare: Cu ce e mai ecologic să plec în vacanţă în Turcia: cu maşina sau cu avionul?

Emilian Isailă este redactor-şef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
23
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza