Lordul FRAUDELOR

Deținea un titlu nobiliar, un conac la țară şi un Rolls-Royce alb. Dar Hugh Rodley nu era ceea ce părea
 

Era ora unu noaptea,
într-o sâmbătă, pe 2 octombrie 2004, iar în Londra era o linişte mormântală. Doi bărbați, unul cu un laptop, iar celălalt cu părul strâns în coadă, se opriră în fața uşii încuiate de la sediul european al corporației bancare japoneze Sumitomo Matsui.

O persoană care se afla de cealaltă parte a uşii le dădu drumul înăuntru, după ce în prealabil modificase senzorii de mişcare de la camerele video de supraveghere, astfel încât aceștia să nu poată fi înregistrați.

Grație aceleiaşi persoane din interior, în septembrie, domnii Laptop şi Coadă de cal
instalaseră un software de tip keylogging pe toate computerele de la Sumitomo. Acestea înregistraseră parolele şi detaliile conturilor bancare ale clienților băncii – informații pe care acum veniseră să le colecteze.

Au intrat pe site-ul SWIFT – Societatea Internațională de Telecomunicații Financiare Interbancare, folosită de 8.000 de companii pentru a transfera bani în toată lumea. Cu ajutorul parolelor furate, aveau acces la conturile companiilor Toshiba International, Nomura Asset Management, dar şi ale altor corporații importante – pe care le atacau în mod sistematic. Fondurile erau apoi depuse la alte bănci, în conturi ale unor companii fictive, cu activitate în diverse domenii, de la producția de computere la cea de uleiuri vegetale.

Mai întâi, au fost expediate 13 milioane de lire într-un cont în Liechtenstein, apoi alte 19 milioane în câteva bănci din Spania. Alte 57 de milioane de lire urmau să fie transferate într-un cont deschis la o bancă din Dubai, inclusiv 10 milioane pentru firma de confecții Laxmi Devi Trading, denumită după zeița hindusă a bunăstării. Urmau să mai aibă loc tranzacții în Hong Kong, Turcia, Israel sau Singapore.

După ce au stabilit instrucțiunile de transfer pentru 229 de milioane de lire de la compania Sumitomo, cei doi bărbați au verificat formularul de tranzacție şi au apăsat pe butonul Send
. Apoi au părăsit clădirea, felicitându-se reciproc pentru comiterea celui mai mare jaf din istoria bancară britanică.

LORDUL

Cu joben şi cravată de firmă, lordul Hugh Rodley,
în vârstă de 57 de ani, coborî din Rolls Royce-ul său alb în fața conacului în stil Tudor, locuința sa în valoare de două milioane de lire din Tewkesbury, Gloucestershire, în sud-vestul Angliei, pentru a se întâlni cu soția sa, Lady Pamela. Conacul, unde dăduse atâtea petreceri generoase, este înconjurat de cinci acri de pământ şi de mai multe padocuri şi grajduri care găzduiau cai din rasa Morgan. Obținuseră mai multe premii, iar fiica sa, Natasha, îi călărea la evenimente de echitație din țară.

Dar individul acesta solid, cu o mustață groasă, nu era atât de respectabil pe cât părea. Un cuplu de sexagenari din Irlanda de Nord investise 40.000 de lire într-una din companiile sale, care vindea francize internaționale pentru cartele telefonice. Când firma a dat faliment, cei doi au angajat un detectiv particular. Acesta a descoperit că Rodley avea cel puțin 30 de companii, care fuseseră toate desființate ca prin minune. Soțul i-a scris, rugându-l să le înapoieze economiile de-o viață. În scrisoarea de răspuns, Rodley i-a replicat: „Voi spune lumii că ești un mincinos şi un şarlatan“.

PRIMA GREȘEALĂ

La câteva minute după începerea programului,
luni, 4 octombrie, angajații Sumitomo au băgat de seamă că ecranele erau albe, iar cablurile de rețea fuseseră tăiate sau îndepărtate. Cei doi indivizi care se ocupaseră de toată operațiunea calculaseră că, în câteva ore, sistemul avea să fie repus pe picioare. Dar, până atunci, cele 229 de milioane de lire ar fi fost în siguranță în băncile de destinație, de unde puteau fi împărțite în sume mai mici, trecute în alte conturi şi apoi „spălate“.

Până la prânz, inginerii IT au repus sistemul în funcțiune. Sute de mesaje, care se adunaseră în weekend, apăreau în cascadă pe ecrane. Unul dintre ele era de la SWIFT şi se referea la suma de 229 de milioane de lire: „A intervenit o eroare de cod. Vă rugăm să confirmați că tranzacția este autorizată“.

Hoții făcuseră o mică greşeală atunci când completaseră formularele. Aşadar, banii se aflau în continuare în siguranță în conturile clienților băncii Sumitomo.

Banca avea acum de luat o decizie dificilă: să păstreze tăcerea, pentru a evita distrugerea reputației de bancă sigură pe care o avea, sau să apeleze la forțele de ordine, pentru a împiedica hoții să repete aceleaşi tactici şi în alte părți.

Au ales ultima variantă.

ÎNCEPE VÂNĂTOAREA

Agenția Britanică de Combatere a Crimei Organizate
(SOCA) lucrează sub acoperire în mai multe țări, pentru a dejuca fraudele internaționale, traficul de droguri şi furtul sau escrocheriile.

Pe 4 octombrie, puțin înainte de prânz, la SOCA sună telefonul. După o convorbire scurtă, comisarul-şef pentru fraudele informatice, cu nume de cod Paul, luă decizia să trimită imediat o echipă de ofițeri la sediul Sumitomo.

Cele mai bine de 50 de ore de înregistrări cu camerele video de peste weekend erau fie goale, fie parțial şterse. Dar ofițerii au avut şi puțin noroc: camerele ce supravegheau exteriorul clădirii nu fuseseră dezinstalate. Ele arătau clar doi bărbați, unul cu un laptop, altul cu părul prins într-o coadă de cal, care fuseseră lăsați să intre de responsabilul cu securitatea, Kevin O’Donoghue. Îîn vârstă de 33 de ani, acesta era angajat la bancă doar din martie. La secția de poliție, a negat inițial că se afla în bancă atunci când avusese loc furtul. Confruntat însă cu înregistrarea video, şi-a schimbat declarația. „Mă aflam într-un pub. Un individ a venit şi mi-a arătat poze cu mama, cu fratele meu şi cu soția, spunându-mi că, dacă nu-i ajut pe cei doi bărbați să intre în bancă, ai mei vor avea de suferit.“

Dar ofițerii de investigație descoperiseră pe o altă cameră că O’Donoghue mințea. Se vedea că el şi cei doi râdeau în timp ce lucrau la tastatură. A refuzat să-i identifice pe vizitatori până când, sub presiune, a lăsat să-i scape: „Cred că sunt belgieni“. Și a tăcut din nou.

Înregistrarea convorbirilor sale telefonice arăta că formase mai multe numere din Belgia. Toate trebuiau să fie cercetate, ceea ce ar fi durat mai mult de 18 luni. Paul se gândea că, între timp, hoții ar încerca să fraudeze şi alte bănci.

A DOUA GREȘEALĂ

Pe 12 octombrie 2004,
ofițerii au primit un telefon de la banca Emirates Bank International PJSC, din Dubai. Doi indivizi încercaseră să transfere aproape 11 milioane de lire din contul unei companii de confecții într-un cont deschis la o altă bancă. Aceştia prezentaseră o scrisoare de autorizare trimisă prin fax din partea Sumitomo, dar aveau oarecare suspiciuni. Nu era o modalitate normală pentru a transfera o sumă atât de mare. Numele firmei de confecții era Laxmi Devi Trading. Iar suma de 11 milioane de lire nu mai era acolo. Paul a cerut imediat ca o copie a scrisorii să îi fie trimisă prin fax, pentru analiză. Numărul de înregistrare din partea de sus a paginii arăta că fusese trimisă în Dubai pe 3 octombrie, duminică – la o zi după tentativa de fraudă, dintr-un magazin din Gloucestershire.

Fata care lucra la magazin a ajutat poliția să creeze un portret-robot al celor doi bărbați. Unul era solid şi de vârstă mijlocie, avea mustață şi purta joben pe cap. Celălalt era mai scund şi mai îndesat, era ras în creştet şi avea o barbă ca de țap.

Mai multe bănci au început să colaboreze cu SOCA. Un alt cont în care urmau să fie vărsați banii deturnați de la Sumitomo era deschis la Banco Santander, din Insulele Canare. Contul aparținea companiei Furzefield şi acolo urmau să intre peste 26 de milioane de lire. Se părea că Furzefield nu avea alt rol decât de a primi sau a transfera bani. Unul dintre directorii săi era David Nash, nume care mai apăruse şi în cazul altor două conturi.

SOCA a început să cerceteze toate persoanele care purtau acest nume din Marea Britanie – până când a ajuns la un bărbat în vârstă de 42 de ani, care avea un sex shop în celebrul cartier londonez Soho. Folosea şi numele de David Coyne, care apărea şi în conturile altor beneficiari în cazul încercării de furt de la Sumitomo. Mai fusese condamnat anterior pentru spargere, furt şi pentru posesie şi trafic de droguri. Înregistrările referitoare la călătoriile sale au arătat că vizitase Gran Canaria în vara anului 2004, în acelaşi timp când fusese deschis contul firmei Furzefield. Pe data de 4 octombrie, fusese la o bancă spaniolă în compania altor doi bărbați şi încercase să acceseze unul din conturile beneficiare de la Sumitomo.

În martie 2006, agenții SOCA i-au dat de urmă lui Nash în Miami. Era scund şi îndesat, ras în creştet şi cu o barbă de țap. Le-a dat impresia că se simțea uşurat că fusese prins. Întrebat de Furzefield, a spus că fusese obligat să intre în acea afacere. „Mi s-au promis bani ca să fiu de acord să fiu numit director, atât la această companie, cât şi la altele. Nu am primit niciodată acei bani.“ A recunoscut că ştia că ia parte la o infracțiune, dar a insistat:

– Nu sunt uşă de biserică, dar mi se pare cusut cu ață albă: cum poți să intri într-o instituție financiară şi să ieşi de acolo cu o grămadă de bani?

– Speram să ne spui tu, i-a răspuns unul dintre ofițeri.

Nash ridică din umeri.

– Pe 4 octombrie 2004, începu ofițerul, ai fost la o bancă în Spania împreună cu alți doi bărbați. Ai accesat un cont aşteptându-te să găseşti acolo câteva milioane de lire sterline, dar ai descoperit că e gol. Banii de la Sumitomo nu au sosit niciodată, nu-i aşa?

– Eu am fost doar şoferul, a spus Nash, am lucrat fără să ştiu prea multe.

– Cine erau ceilalți doi bărbați?

– Hugh Rodley şi partenerul său, Bernard Davies. Cu Rodley trebuie să stați de vorbă. El e creierul operațiunii.

Dar afirmațiile lui Nash nu erau suficiente pentru a-l condamna pe Rodley, aşa că agenții SOCA au început să-i urmărească atât pe el, cât şi pe Davies.

Lordul Rodley hotărâse că amândouă
fiicele sale au nevoie de harnaşamente noi, pentru a obține performanțe cât mai bune la concursurile de echitație din vara următoare. La raionul de sport şi timp liber de la Harrod’s, a ales o serie de echipamente formate din şa, căpăstru, pantaloni şi cizme.

– Cum achitați?, întrebă vânzătorul.

– Cu card, spuse Rodley, întinzându-i un card pe care îl folosise foarte des în ultima vreme.

– Mulțumesc, domnule Nash, răspunse vânzătorul.

Rodley făcuse până acum cumpărături în valoare de 27.000 de lire, folosind identitatea lui Nash.

SFÂRȘITUL JOCULUI

În iulie 2006, Paul a primit un telefon
de la un detectiv de la poliția judiciară din Bruxelles, care văzuse înregistrarea de la Sumitomo: „Individul cu părul prins în coadă de cal este Gilles Poelvoorde. Are 29 de ani, are reședințe la Lille şi Antwerp şi pretinde că este om de afaceri. Dar se află în baza noastră de date ca având legătură cu fraude care au implicat falsificarea de documente“.

Lista apelurilor telefonice ale lui O’Donoghue arăta că îl sunase de mai multe ori pe Poelvoorde, ale cărui călătorii în Marea Britanie coincideau cu vizitele la Sumitomo, surprinse de camerele video pe data de 16 septembrie 2004. Unul dintre însoțitori, al cărui număr de telefon apărea şi el în convorbirile realizate de O’Donoghue, era Jan Van Osselaer, un tehnician IT de 27 de ani, din oraşul flamand Sint Niklaas. Acesta era omul cu laptopul.

Detectivii au cercetat mai amănunțit acțiunile lui Rodley. Deşi numele său nu apărea la niciuna dintre companiile-fantomă, acesta vizitase în mod frecvent oraşele unde fuseseră deschise conturile bancare. Fiindu-i urmărită fiecare mișcare, s-a constatat că Rodley fusese la o întâlnire cu un bărbat numit Tommy Adams, membru al unei renumite familii de mafioți, care făcuse o avere din droguri şi şantaj.

Ofițerii SOCA au descins la conac pe 14 noiembrie 2006 şi l-au arestat pe Rodley. După câteva ore de interogatoriu, acesta era în continuare calm şi lucid, insistând că toate afacerile sale sunt legale şi că nu are cunoştință de niciunul dintre conturile beneficiare.

– Spune-ne despre întâlnirea cu Tommy Adams de la Holiday Inn, din Finchley, de pe 23 septembrie 2004.

– A fost o afacere perfect legală, a replicat Rodley.

Dar Paul aflase că Poelvoorde avusese deja o întâlnire cu Tommy Adams. Deşi Adams nu fusese implicat în cazul Sumitomo, SOCA stabilise deja o asociere clară între Rodley şi Poelvoorde.

Percheziția la conac a durat trei zile și s-a dovedit revelatorie. Au găsit corespondență de afaceri cu antetul Furzefield.

– Am tipărit câteva scrisori pentru Nash, a pretins Rodley, dar nu a putut explica de ce a avut acces la corespondența confidențială a companiei. Alte documente făceau în mod clar legătura între companiile presupus proprietare şi părțile maşinilor care fuseseră folosite pentru a primi banii de la Sumitomo, prin intermediul conturilor beneficiare.

Dar cea mai mare surpriză a fost analiza amprentelor lui Rodley: bărbatul cu joben nu era deloc aristocrat. Numele lui adevărat era Hugh James McGeough, născut în Irlanda, în 1947.

Sub acest nume fusese închis 15 luni în anul 1980, pentru fals şi obținere de bunuri prin înşelăciune. În 1987, fusese condamnat de trei ori pentru obținerea unor bunuri prin înşelăciune. Cumpărase conacul în stil Tudor şi titlul de lord (ambele legal), cu banii obținuți din escrocherii şi spălare de bani.

La 16 ianuarie 2009, cu două zile înainte să fie judecat alături de Rodley şi Nash, Bernard Davies, în vârstă de 74 de ani, s-a sinucis. A lăsat o scrisoare în care scria: „Atunci când un partener ți-a făcut-o, îl încondeiezi şi tu“. Nu a intrat în detalii, dar a dezvăluit că în ziua în care și-a luat viața, Rodley se întâlnise cu el şi cu Nash în pub-ul The Volunteer
din orașul britanic Waltham Abbey şi îi implorase să mintă ca martori: „Dacă spui că am fost în locul de unde s-a trimis faxul în Dubai, atunci voi fi condamnat“.

La tribunal, Nash a confirmat că el şi Rodley au trimis faxul în Dubai. Rodley, acum în vârstă de 61 de ani, a refuzat să mărturisească. Însă escrocheria sa fusese scoasă la iveală.

Van Osselaer, Poelvoorde (închişi în prezent într-o închisoare din Belgia pentru o altă fraudă) şi O’Donoghue au pledat deja vinovați. Au primit sentințe cuprinse între trei ani şi jumătate şi patru ani şi jumătate fiecare. David Nash a primit trei ani pentru conspirație la transfer ilegal de proprietate. Hugh Rodley, supranumit „Lordul fraudei“, a primit o pedeapsă de opt ani, pentru complicitate la fraudă. Prolificul infractor îi cooptase pe cei doi complici, hackeri de profesie, pentru fraudarea băncii japoneze şi fusese creierul care crease ceea ce fusese numit la tribunal „o rețea largă şi sofisticată“ la nivel global de companii-fantomă şi conturi bancare, destinate să primească milioanele de lire de la Sumitomo. Judecătorul l-a numit „directorul general“ al unei înşelătorii care era de fapt „lipsă de onestitate la scară uriașă“.

SOCA a blocat deja 1,7 milioane de lire din activele deținute de Rodley, pe viitor fiind planificate şi alte confiscări. Timp de 15 ani după ce va fi eliberat din închisoare, va fi obligat să-şi declare bunurile şi veniturile la fiecare şase luni. Orice valori pe care nu le poate justifica îi vor fi confiscate.

Vote it up
38
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza