Lectie de viata

In urma cu aproape trei decenii, o batranica din Bucovina mi-a lasat o frumoasa mostenire. Lectia ei: in viata sa si oferi, nu doar sa ceri.
 

<p>Televizorul era deschis, cand, la un moment dat, mi-a atras atentia o discutie aprinsa intre patru personaje cunoscute publicului larg care dezbateau o tema cu adanci implicatii emotionale: "Ce i-ar cere lui Dumnezeu daca l-ar intalni". Mi-am dat seama, atunci, ca noi, oamenii, suntem parca facuti pentru a cere tot timpul ceva si doar prea putini isi aduc aminte ca au sansa si de a oferi sau de a multumi.

Era vara lui 1982 cand eu, un tanar de numai 22 de ani, impreuna cu viitoarea mea sotie, Cleopatra, colindam nordul Moldovei cu rucsacul si cortul in spate. Vizitaseram minunata si mareata manastire a Moldovitei care, impreuna cu alte manastiri, face din Bucovina o frantura de rai. Eram fermecati. Voievozii Musatini erau acolo, la poarta, si ne cercetau severi pe noi, valahii de departe, dar ochii lor calzi, pictati in icoane si pe peretii manastirii, ne urau bun venit.

Asa s-a facut ca, desi pentru noi timpul se oprise undeva, agatat de varful clopotnitei, pentru altii el curgea normal si autobuzul care trebuia sa ne duca spre urmatorul nostru obiectiv plecase demult.

Deodata, soarele, care ne facea cu ochiul din varful unui deal, ne-a facut sa revenim, tulburati, in timpul nostru, pe strada principala din Vatra Moldovitei. Paraul Moldovita se scurgea pe langa noi, si din loc in loc, disparea din privirile noastre, acoperit de limpezimea lui si de umbrele inserarii. Ne uitam unii la altii, noi la parau si el la noi. Parca ne imbia sa dormim pe malul lui. Dar asta nu se facea. Eram intr-un sat, unde oamenii aveau alt fel de a fi. Mergeam pe strada principala si ne intrebam ce vom face in acea noapte - nu era niciun loc de camping si nu mai aveam nici cine stie ce de mancare prin rucsac. Atunci, pe o banca, in fata unei case, am vazut o batranica. Se odihnea. S-a uitat la noi, si acea privire ne-a imbiat sa-i vorbim:

- Am putea sa ne asezam cortul in curtea casei dumneavoastra pentru o noapte?
Intrebarea noastra i-a starnit o reactie vehementa, dar calda in intentie:
- Sa dormiti in curte!? Dar ce, eu nu am casa?

Cand s-a ridicat de pe banca pentru a ne arata drumul spre casa ei, am vazut ca batranica noastra, apriga in priviri si vorba, era apriga si la trup. Nu prea inalta, rotofeie, isi purta cei aproape 70 de ani cu bucuria si mandria omului care stia ca rostul sau pe aceasta lume fusese implinit si bine facut.

Casa in care ne-a condus o ridicase impreuna cu barbatul ei, pe cand erau tineri si se iubeau. Cu propriile maini si cu ajutorul parintilor facusera chirpiciul si caramizile din care era construita.

Batranica, al carei nume timpul mi l-a sters din minte, dar nu si din inima, ne-a dus in camera cea mai buna, de la strada, acolo unde dormeau copiii si nepotii ei cand dorul ii aducea la dansa. +i, trecand pragul acelei camere, am intrat pe un alt taram. Peretii, de un alb nepatat, erau acoperiti cu scoarte din lana si stergare de borangic. Deasupra ferestrei mici, plina de flori pe care nu le stiam, era o icoana a carei vechime te lasa mai mult sa banuiesti tonalitatea culorilor decat sa o distingi. Dusumeaua, din scandura de brad, lucea de atata frecare si era acoperita de un covor mare, latos. Ne simteam ca in povestile lui Creanga.
Ne-a asezat la masa si ne-a dat lapte, branza si paine framantata de mainile ei. In acelasi timp, ne imbata cu povestea ei. Se maritase de tanara, iar valvataia iubirii a facut ca ea si barbatul ei sa treaca peste incercarile vietii, sa urce si sa coboare, dar intotdeauna sa biruiasca, si niciodata sa nu se indoiasca unul de celalalt. O singura data a suparat-o omul ei, atunci cand a plecat din aceasta lume, lasand-o cu inima rascolita. Copiii au venit mai tarziu, doi, baieti, si viata lor a capatat o alta intelegere si o alta bucurie. I-au crescut cu dragoste si, cand au venit si nepotii, viata lor s-a implinit intr-un mod pe care nu-l banuiau. Au avut o viata plina.

Peste ani, de cate ori ma uitam cu sotia mea la fotografii, remarcam ca nu aveam nici macar una cu batranica si casa ei. Zambeam amandoi si stiam ca nici nu aveam nevoie. Cea mai buna fotografie a ei era in inima si gandul nostru. Acum, duc singur acea imagine si amintire, pentru ca si sotia mea, Cleopatra, mai traieste doar in gandul, inima si dorul meu.
A doua zi, am plecat mai departe. Vacanta era scurta si mai aveam inca multe de vazut. Am plecat luand cu noi bucuria de a oferi oricand un loc acelor calatori pe care noaptea ii gaseste pe drum. Nu am evitat niciodata sa oferim caldura de a fi impreuna cu cineva, de a da un timp de liniste acelora care ne-au calcat pragul. Aceasta este mostenirea pe care ne-a lasat-o noua batranica din Bucovina - bucuria de a darui.

Dupa acea emisiune televizata, m-am gandit ca poate nu multi au avut sansa noastra, a unei astfel de lectii de viata, si de aceea se intreaba numai ceea ce ar cere si nu si ceea ce ar avea ei de oferit.</p>

Vote it up
369
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza