Lecțiile Africii

Prin octombrie 2002, trăiam visul oricărui român stabilit în străinătate: absolvisem un Master of Business Administration și locuiam la Lugano, în Elveția, lucrând la o firmă care producea obiecte electrocasnice. Mă simțeam obligată să fiu fericită. Nu eram. Exact în perioada aceea nu prea o duceam bine cu viața personală și nici slujba de asistent de marketing nu mă stimula profesional. Tocmai mă întorsesem dintr-un safari în Namibia, dar Africa mă chema înapoi.
 

Într-o zi, am găsit pe site-ul Lonely Planet anunțul unui englez care căuta doi tovarăşi de drum pentru o călătorie cu maşina de la Londra la Cape Town. În glumă, mi-am trimis şi eu CV-ul. Eram la birou când am primit răspunsul: „Dacă vrei cu adevărat să faci călătoria asta, hai să ne vedem“. Călătoria asta însemna să renunț la actuala slujbă și să-mi iau lumea în cap timp de opt luni. M-am uitat prin sala mare de birouri. Reuşisem să-mi cro-iesc o viață aici, în lumea asta în care trenurile veneau la secundă și totul arăta ca într-o carte poştală. I-am scris totuși englezului că aş vrea să ne întâlnim.

La Londra mi-am cunoscut
viitorii tovarăși de drum. Peter Strong, un arhitect brunet, cu față lungă şi osoasă, avea 40 de ani și lucrase în armată. Acum era programator de calculatoare. Richard Leon era un absolvent de geografie blond și cu ochi calmi, verzi-albaștri, care se pregătea să devină agent de bursă. Călătorise cu rucsacul în spate prin Asia de Sud-Est, America de Sud și Africa. Avea 25 de ani şi văzuse deja jumătate de glob. Sperasem să întâlnesc nişte nebuni, dar mi s-au părut absolut normali. Mi-au pus o grămadă de întrebări, ca la un interviu pentru angajare.

Întorcându-mă la Lugano, mi-am dat demisia fără regrete și m-am pregătit să traversez Africa de la nord spre sud, pe partea vestică a continentului.

După multe aventuri prin Maroc
și Mauritania, în Senegal ne-a cedat ambreiajul. Nisipul Saharei îl dăduse gata, iar reparația avea să dureze două săptămâni. Richard se hotărî să plece înainte: avea să traverseze Guineea cu transportul în comun. Mă întrebă dacă voiam să merg cu el. Peter ne putea prinde din urmă în Mali. De când eram în Africa, îmi petrecusem vremea prin hoteluri pentru străini şi restaurante pentru expatriați. M-am hotărât să plec imediat cu Richard. Voiam să văd cum e să călătorești cu bush-taxi, să mănânci banane și portocale verzi și mâncare gătită cumpărată din stradă. Vo- iam să trăiesc și eu viața care până acum doar se derulase sub ochii noștri de europeni puși la adăpostul mașinii de teren.

BUSH-TAXI

De la Kedougou, Senegal, ne-am îndreptat spre Guineea pe o rută de care ghidul Lonely Planet recomanda să nu te apropii. Am citit însă paragraful cu pricina abia peste zece zile. Călătoream în remorca unui camion în care eram noi și 20 de localnici, alături de saci cu provizii, oale de gătit și alte produse care trebuiau transportate peste graniță, la o piață din Mali Ville. Aici am descoperit ce înseamnă de fapt relativitatea conceptului de spațiu: dacă la început 20 de oameni păreau o algomerație, să fi văzut câtă lume s-a urcat mai târziu! Ajunseserăm atât de înghesuiți, încât, de fiecare dată când respirai desco-pereai că ai mai pierdut un centimetru de spațiu. Renunțasem deja să mă mai întreb ce se întâmplase cu rucsacul meu. Brusc, am simțit că cineva îmi umblă la picioare. Nu cumva încercau să-mi fure ghetele? Dacă așa era, nu aveam ce face. Mi-era imposibil să ajung prin mulțime până la propriile mele picioare. La un moment dat, mi s-a părut că mulțimea de trupuri umane, ca un imens șarpe anaconda, ne sugruma. Ba chiar ne respingea pe noi, cele două fețe albe care ar fi trebuit să călătorim în maşini luxoase, ca toți albii. Tocmai când această călătorie începea să mi se pară iadul pe pământ, am simțit o atingere blândă pe păr. O fetiță de șase ani cu ochi mari, rotunzi, îmi zâmbea. Prinsă între Richard şi o mamma grasă, de-abia mai respira. Poate că eram primii albi pe care îi vedea. Mi-a zâmbit ore în şir cu ochii ei mari şi rotunzi strălucind în noapte.

Aplicat la bush-taxi, conceptul african de timp însemna că „va dura cât va dura“. Nu exista orar fix: mașina pleca după ce se umplea. Cât despre durata călătoriei… Cine ar fi putut prevedea câte pene vom avea pe drum? Sau dacă nu cumva drumul era blocat de o inundație sau de un incendiu? Însuşi faptul de a ajunge la destinație stătea sub semnul întrebării şi asta explica de ce porneau de obicei la drum după o scurtă rugăciune. Aeroporturile şi gările noastre, cu sosiri programate la minute distanță, erau aici la fel de exotice ca și practica de a cere compensații dacă întârzie avionul. Aici am învățat să acceptăm ce se întâmpla aşa cum venea. Cum îți poți face planuri de viitor când viitorul în sine este un mister? Cum poate cineva ști care e timpul potrivit pentru a face una sau alta? Numai timpul în sine poate spune asta. Când am realizat cum era perceput timpul în Africa, am renunțat să mai port ceas.

După ce am plecat din Senegal
și am traversat Guineea în bush-taxi, am ajuns în fine în Mali, unde am aflat că Peter mai întârzia o săptămână. Nici nu putea fi vorba să-l așteptăm. Condițiile de cazare erau atroce. Nu aveam încotro și trebuia să plecăm mai departe. De la Mopti la Timbuktu am navigat pe fluviul Niger. Pe maluri viața se derula la fel ca în urmă cu secole, iar priveliștea era impresionantă. M-am simțit în fine „acasă“. Parcă nimic nu mai conta decât cursul calm al fluviului. Începeam să-mi redobândesc încrederea în mine. În aceste ultime trei săptămâni în care bătusem Africa la pas mă maturizasem mai mult decât în trei ani. Mă simțeam bine. Mă trezisem la viață.

CU MAȘINA PRIN DEȘERTUL TÉNÉRÉ

Ziua 1

Până la urmă, Peter ne-a ajuns din urmă la Timbuktu cu mașina reparată și am trecut toți trei în Niger. Ne-am angajat un ghid local și am pornit într-un safari prin faimosul deșert Ténéré și prin Munții Air, din nordul Nigerului.

Pe ghid îl chema Ibrahim și părea obsedat de două lucruri. Primul: să ne oblige să descărcăm cât mai multe lucruri din maşină. Ne tot spunea că o să-i mulțumim mai târziu. Al doilea: provizia de zahăr pentru ceai. Un kilogram de zahăr i s-a părut prea puțin pentru o săptămână.

Părea mulțumit că reușise să-i convingă și pe niște spanioli să meargă cu mașina lor în acest safari. Susținuse de la bun început, în ciuda opoziției noastre, că în Ténéré se pleacă la drum cu două mașini, nu cu una.

Acum își mişca buzele cu ochii închişi şi palmele deschise în poală.

– Pentru ce te-ai rugat?, l-am întrebat după ce a terminat.

– Ca deşertul să ne dea drumul înapoi.

– Ce ni s-ar putea întâmpla? Să ne rătăcim?

– Se mai întâmplă, admise el zâmbind.

– Dar ai spus că ai fost pe aici de mii de ori.

– Niciodată nu e la fel. Deşertul se mişcă. Totul se schimbă.

Dar nu era asta problema cea mai mare. Tuaregii obişnuiau să atace turiştii ca să le fure maşinile, iar Agadez fusese sediul rebeliunilor tuarege prin anii 1990.

– Nişte descreierați, spuse Ibrahim despre rebeli. Îşi conduceau prin oraş maşinile de teren înarmați până-n dinți. O nebunie. Au speriat toți turiş-tii. A fost o perioadă foarte proastă pentru afaceri. Acum însă e destul de sigur.

Destul de sigur. Până la urmă, ce însemna de fapt asta?

Ziua 2

Nisip în față, în dune uriaşe. Nisip la dreapta şi la stânga. Nisip sub roțile care se tot îm- potmoleau. Nisip în maşini, în haine, în gură şi în ochi. Abia mai vedeam. Vântul amenința să se transforme și el într-o furtună de nisip. Uneori zăream crestele de un albastru metalic ale Munților Air. L’Harmattan, asprul vânt al deşertului, era în perioada de vârf. Lumina soarelui, filtrată prin firele de nisip din aer, ajungea la noi într-o combinație stranie de culori. În ziua aceasta era portocalie.

Pedala de accelerație mai scoase un huruit şi-şi dădu duhul. Iar ne împotmoliserăm. Am ieşit din maşină. Afară căldura te topea. La fel şi înăuntru, dar cel puțin acolo nu simțeai vântul. Turbanul meu tuareg, taguelmoust, cum-părat din Timbuktu, îmi era cât se poate de folositor. Îmi trăgeam un colț peste jumătate de față, iar ochelarii de soare acopereau restul. Orice bucățică de piele expusă ar fi avut de suferit.

Ne-am dat jos din maşină şi am scos şinele de tablă cu care despotmoleam maşina. Erau atât de fierbinți, că nu puteau fi atinse cu mâinile goale. Am săpat ca să le fixăm sub roțile din față, Peter şi-a luat locul la volan, iar noi ne-am pus pe împins. Motorul scrâşni, maşina se mişcă puțin. Împingeam tot mai tare. Roata se învârti din nou şi sări de pe şină, adâncindu-se iar în nisip. Nu funcționase. Am îngenuncheat iar lângă roți şi am început să săpăm din nou, de data asta cu mâinile. Parcă mergea mai uşor. Undeva, departe, tovarășii noștri de călătorie spanioli conduceau în cerc, aşteptându-ne fără a opri, ca să nu se împotmolească şi ei.

Când maşina se urni de pe loc, Peter demară în trombă şi nu se opri până departe. Nu putea opri decât pe nisip bătătorit sau într-o pantă, de unde mașina putea fi împinsă cu uşurință. Altminteri, tot efortul nostru ar fi fost în zadar.

Maşina se opri în cele din urmă pe vârful unei dune cu botul înclinat în jos. Era atât de departe că se vedea cât un punct. Am luat şinele şi-am început să le târâm înspre maşină.

La un moment dat, ne-am pierdut. Ne țineam pe urmele spaniolilor, Ibrahim era cu ei şi urmele lor erau singurul nostru indiciu. Însă vântul le ştersese şi atunci ne-am oprit panicați. Ne-am urcat pe acoperiş. Nimic. Am aşteptat până ne-au găsit ei. Ibrahim urla mânios la noi să ținem aproape. Am reuşit o vreme, dar ne-am împotmolit din nou, am mai săpat la roți şi iarăşi ne-am pierdut.

Până seara nu mai ştiam nici cum mă cheamă. Eram terminată.

Ziua 3

A doua zi soarele strălucea. Nici urmă de furtună de nisip. Cu toate astea, Ibrahim nu era mulțumit.

– Azi o să fie mai greu de condus, spuse el laconic la micul dejun, în timp ce îşi sorbea ceaiul cu zahăr (sau mai bine zis zahărul udat cu ceai).

– Chiar mai rău decât ieri?, l-am întrebat noi sceptică.

– Mult mai rău. Avem de trecut dune foarte înalte și n-o să ne fie uşor cu maşinile astea… Sunt prea grele. Aveți prea multe lucruri. De-aia trebuie să le tot împingem.

Avea ce-avea cu lucrurile noastre. Nu ştiam la ce am mai fi putut renunța. Ne lăsaserăm tot bagajul în Agadez, însă maşinile erau în continuare prea grele pentru gustul lui.

– Le Col de Temet. Il est dur… il est toujours dur..., zise Ibrahim pierdut în visare. Bine, să recapitulăm cum e cu condusul peste dune, reluă el brusc. Cel mai important e să ajungi sus din prima. Altfel, fie se rostogoleşte maşina, fie alunecați înapoi la baza dunei şi vă împotmoliți acolo. Clar?

Foarte clar.

– Dunele sunt foarte abrupte. Ce înseamnă asta? Că maşina trebuie să o ia drept în sus. Dacă trageți volanul spre dreapta, vă rostogoliți. Dacă îl trageți spre stânga, vă rostogoliți. Deci nu trageți de volan.

Fața îi devenise serioasă dintr-odată.

– Dacă aveți viteza potrivită şi maşina n-atârnă prea greu (aici privirea lui părea să adauge: „Ăsta nu e cazul vostru“), ajungeți până în vârf. Dacă pierdeți viteză şi simțiți că vă împotmoliți, lăsați-o să alunece la baza dunei. Însă țineți volanul drept. Cum trageți de el, vă rostogoliți.

Parcă eram la o lecție de fizică.

– Conduc eu Mitsubishi-ul, continuă Ibrahim. E mai greu şi-o să se împotmolească mai des.

Șoferul spaniolilor zâmbi ușurat.

– Cine conduce cealaltă maşină?

Peter, Richard şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Era rândul meu la condus.

– A, nu!, gemu Ibrahim. A, nu! Allah să aibă milă de noi! Traversăm Col de Temet cu o femeie la volan!

Îşi pierduse pofta de zahăr cu ceai. Cred că s-a dus să se roage pentru un miracol. În aer plutea tensiunea.

– N-ai să conduci azi, spuse Peter cu voce de gheață.

Mi-au dat lacrimile. Mă simțeam profund nedreptățită. Dar, la urma urmelor, era mașina lui Peter.

În prima parte a zilei am mers în Mitsubishi, cu Ibrahim şi spaniolii. Dunele, înalte şi amenințătoare, erau scăldate de lumina roz a dimineții.

– Auzi, chiar se întâmplă nenoroci-rile alea? Maşini care se rostogolesc...

– Nu-i rău. Dacă ai centura pusă, nu pățeşti nimic. Dacă maşina poate fi pusă înapoi pe roți, mergem mai departe.

– Şi dacă nu?

– O lăsăm aici. De-aia avem nevoie de cel puțin încă o maşină. Ca să putem ajunge undeva să cerem ajutor. Se pot întâmpla multe. Mine care explodează, oameni atacați... De aceea în deșert e bine să laşi mereu distanță între maşini.

Am înțeles de ce se rugase Ibrahim la începutul călătoriei. Cel mai apropiat oraș era la vreo două-trei zile de condus.

Până la urmă, Peter, într-un imbold de generozitate, m-a invitat să conduc mașina lui și am avut parte şi de condus pe dune. Cu inima bătându-mi gata să-mi sară din piept, am apăsat cât am putut pe accelerație încă de departe, ca maşina să prindă viteză. Cu motorul turat la maximum și chinuindu-mă să țin volanul cât mai drept, am luat-o în sus, spre cer, intrând parcă într-o lume de basm, în care maşinile pot să zboare dacă ai suficientă credință... Simțeam adrenalina. Viteza se micșora când mă apropiam de vârf. Împingeam pedala de accelerație până la podea și mă rugam, la fel ca Ibrahim, ca Dumnezeu să ne ajute să ne oprim exact în vârf – nici mai devreme, nici mai târziu... Îmi pulsau tâmplele și uitam să respir. Maşina sălta însă, uşoară ca o pasăre în zbor, oprindu-se docil pe vârful dunei, chiar înainte de a cădea în partea cealaltă. Intrasem într-o lume în care nu-mi mai era frică.

DRUMUL CĂTRE NICĂIERI

După safariul de pomină, ne-am luat rămas bun de la Ibrahim și am pornit spre Ciad. Aproape de frontieră, am rugat o familie din satul Nguigmi să ne găzduiască. Regula nescrisă a locurilor era să înnoptezi fie adânc în pustietate, unde să nu te găsească nimeni, fie la un localnic în curte. Oaspeții erau intangibili.

Le-am dăruit gazdelor o pungă de cușcuș. Femeia l-a gătit pe tot la un foc din curte și a pus ligheanul de plastic plin cu mâncare fierbinte în fața noastră. Tocmai duceam la gură prima lingură de mâncare când am auzit vocea celui mai mare dintre copii, timidă, dar clară:

– Nôtre pérè qui es dans le ciel (Tatăl Nostru carele eşti în ceruri)…

După primul vers în franceză, a continuat în hausa, limba lui maternă. Eram la singura familie creştină din sat. Avuseserăm noroc. Pe aici nu mai călătorise niciun turist și oamenii nu erau prea prietenoși.

Nimeni nu ştia unde începea Ciadul.
Întinderea nisipoasă din fața noastră era bătută de vânturi aspre și praf. Parcă țara în sine se hotărâse să dispară din calea noastră, a celor trei toubabi (n. red. – europeni) care n-aveau ce căuta pe aici cu maşina lor galbenă. A doua zi de dimineață, la plecare, capul familiei ne zise:

– O să mă rog pentru voi. Drumul pe care ați apucat e greu şi plin de primejdii.

– Inshallah (Facă-se voia Domnului)!, am răspuns într-un glas.

Am plecat la drum. Afară se pornise din nou furtuna de nisip. Nu exista drum. Numai urme de roți în nisip, care se întretăiau din toate direcțiile. Coldplay cânta, cu volumul dat la maximum. Eu eram pe bancheta din spate. Peter conducea, iar Richard renun- țase să mai înțeleagă ceva din hărți. Aici erau inutile. Aerul era uscat şi fierbinte (termometrul se blocase undeva peste 52 de grade Celsius). Vântul cu nisip absorbea orice strop de umezeală din tufişuri, spini, pământ și de pe buzele noastre. „Trăim într-o lume frumoasă“ – cuvintele cântecului păreau să-şi bată joc de noi.

Eram complet pierduți. Condusesem toată dimineața, sperând în van să trecem frontiera în Ciad. Nu exista nicio graniță. Începuserăm să ne îndoim de existența unei țări pe nume Ciad. Ea exista doar pe o hartă frumos colorată. Trecuserăm de bojdeuca unde doi soldați nigerieni ne ştampilaseră paşapoartele şi ne uraseră Bon Voyage. Însă Ciadul se încăpățâna să nu înceapă. Uneori, prin ceața nisipului purtat de vânt, se iveau siluete înfăşurate în robe şi turbane. De cele mai multe ori, ne evitau. Alteori, se apropiau, dar fără folos:

– Ciad? Unde e Ciad?

– Tout droit, și arătau drept înainte.

Mergeam tout droit, drept prin furtună, către nicăieri. La prânz, ne-am dat seama că merseserăm în cerc. Nu era drum și ne țineam după urmele de roți din nisip, care o luau razna ba spre nord, ba spre vest, ba spre sud...

Inutil. Ne aflam în Țara Nimănui.

Drumul ar fi trebuit să meargă pe lângă Lacul Ciad. Ne tot uitam prin jur încercând să vedem ceva ce semăna cu un lac. Dacă l-am fi zărit, ar fi fost uşor, nu trebuia decât să ținem est pe lângă lac. Dar nici urmă de lac.

Peter se hotărî să apeleze la GPS. Afară, în mijlocul furtunii de nisip şi imun la încercările noastre de a-l descuraja, Peter măsura, calcula şi mâz- gălea coordonate pe harta pe care abia reuşea s-o țină întinsă pe capotă.

– Conform GPS-ului, suntem în mijlocul lacului, ne anunță el cu o privire inexpresivă.

Harta pe care o ținea în mână avea o cruciuliță făcută cu roşu, acolo unde se întâlneau coordonatele pe care tocmai le citise. Era în mijlocul unei pete albastre: Lacul Ciad.

Mai târziu aveam să aflăm că lacul nu avea o poziție fixă, ci era în continuă mişcare: se micşora odată cu a-notimpul secetos, creştea odată cu ploile, se schimba în permanență, luând mereu altă formă, ca și deșertul din jur. Iar noi, trei europeni cu toatele echipamentele noastre sofisticate şi hărțile detaliate, eram la fel de neputincioşi ca şi nomazii pe cămile, ale căror siluete le văzuserăm mai devreme. Doar că instinctul lor era cu mult mai bun decât al nostru.

ÎN INIMA ÎNTUNERICULUI

Experiența din Ténéré ne-a fost de mare folos ca să nu ne împotmolim în acest no-man’s land. Până la urmă, am ajuns și în Ciad. Acolo, după ce un localnic a îndreptat o bazooka spre mașina noastră, iar la Liwa am fost bătuți cu pietre și aproape linșați fără vreun motiv aparent, am avut norocul să ne putem refugia peste noapte în curtea guvernatorului local. Acesta ne-a găzduit după ce eu i-am bătut la poartă cu tupeu și i-am spus că România și Ciadul au aceleași culori pe steag, doar că în altă ordine. A funcționat. Câteodată e mai bine să fii român decât britanic.

Din Ciad puteam porni spre est, prin Sudan, Etiopia și Kenya, sau spre sud, prin Camerun, Congo și Angola. Nu eram aici să facem turism. Voiam să vedem Africa adevărată. Așa că am ales varianta a doua.

Am luat drumul prin pădurea tropicală, spre granița cu Congo. De la Molondou, în Camerun, plănuiam să tre- cem în Congo, unde puteam urma un drum de asfalt, după cum arăta harta. În două săptămâni puteam ajunge în Namibia.

Așa ne-am pomenit cu mașina (ale cărei suspensii între timp cedaseră) pe un drum forestier din pădurea tropicală, pe o ploaie torențială interminabilă. Dacă încetineam, ne trecea os prin os, căci nu aveam suspensii. Dar și așa cum mergeam, cu 40 km/h, era greu: abia puteam evita hârtoapele. Derapam serios pe noroiul roșiatic. Când drumul s-a transformat într-o mare de noroi, am început să împingem la mașină, înglodați în nămol până la glezne. Era atât de alunecos, încât nu trebuia să depunem prea mult efort…

Grănicerul care ne-a ștampilat pa-șapoartele în Congo era suspect de amabil. Până la el avusesem parte de o mulțime de șicane la frontieră. Ni se cerea mereu șpagă. Nu dădeam. Dacă cedam o dată, aveam să le luăm frica și să rămânem repede fără bani în cea mai izolată și mai periculoasă regiune africană. Congolezul acesta însă ne întrebă parcă amuzat:

– Unde mergeți?

– La Brazzaville.

– Și cum o să ajungeți acolo?

Peter desfăcu harta și-i arătă drumul colorat cu roșu. „Drum asfaltat“, conform legendei.

– Drumul ăsta nu mai există.

Ca să ajungă în propria capitală, oamenii traversau alte două țări, Camerun și Gabon, pe o rută întortocheată la care noi renunțaserăm dintru început, încrezându-ne în ce vedeam pe hartă.

Aroganța occidentalului care crede că a măsurat și cartografiat lumea s-a izbit a doua oară în această călătorie de imprevizibilul atotstăpânitor al naturii. Acum, nici cale de întoarcere nu aveam, căci vizele noastre erau cu o singură intrare. Noroc cu șoferul unuia dintre camioanele cu bușteni uriași care se îndreptau spre Camerun. Acesta ne-a spus să mergem la Pokola, la vreo 20 de kilometri distanță:

– Acolo găsiți oameni albi.

La Pokola funcționa o fabrică
franceză de cherestea: CIB – Congolaise Industrielle des Bois. Pierre, directorul fabricii de cherestea, ne-a explicat că, după dinamitarea unui pod în timpul războiului civil, camioanele nu au mai putut trece și, pentru că era drum forestier (nu asfaltat, cum arăta harta!), pădurea îl recucerise. Peste el crescuseră la loc copacii. De aceea, lemnul recoltat aici era exportat prin Camerun. Ar mai fi fost un drum forestier spre Gabon, dar trecea printr-o zonă în care reapăruse Ebola. Singura noastră ieșire era pe apă. Să navigăm pe râul Sangha, care se vărsa în fluviul Congo și care curgea prin Brazzaville, capitala Congoului. Pentru a putea transporta mașina, ne trebuia o barcă mare. Singura potrivită era cea a unui căpitan pe nume Kikuli, dar nu se știa când avea să treacă prin Pokola. Depindea de debitul râului, care depindea de sezonul ploios. Așadar, nu era nimic de făcut deocamdată. Trebuia să așteptăm ploaia, care avea să ni-l aducă pe Kikuli. În Africa așteptarea le rezolvă pe toate.

BETHLEHEM VOYAGES

Ca să ajungem mai repede la Brazzaville, unde trebuia să ne luăm viză, eu și Richard l-am lăsat pe Peter să aștepte barca lui Kikuli la Pokola și ne-am urcat pe o barcă mai mică, Bethlehem Voyages – nume care re- flecta vederile cât se poate de creștine ale căpitanului. Zilnic, înainte de ivirea zorilor, ne trezea invariabil rugăciunea căpitanului Dieu (Dumnezeu):

– O, Doamne, lăudat fie numele Tău! O, Doamne, întoarce-ți fața spre noi, bieții muritori care ne rugăm Ție! Tu eşti Dumnezeul meu şi mă vei ajuta mai mult decât îi ajută fetişurile pe alții… Te rog, Doamne, fă să ajungem la Moussaka cu toți sacii de fufu şi cassava întregi. Te rog, Doamne, adu-ți aminte că am 55 de saci de cassava la bord. Te rog, fă să se întâmple minunea şi să îi vând cu peste 4.500 sacul...

Am auzit şi alte cifre. Dieu îi dădea un raport complet lui Dumnezeu.

– O, Doamne, lăudat fie numele Tău! Te rog, ai grijă de familia mea, Doamne, ai grijă de soția şi de copiii mei. Te rog, Doamne, fă ca femeile să-şi asculte bărbații şi să facă precum le spun aceştia. Nu ca în casa fratelui meu, unde cumnata mea nu îl ascultă şi unde tot timpul e zâzanie…

Continuă apoi dându-i lui Dumnezeu mai multe detalii despre situația familială în cauză. Când se hotărî că problema fusese bine expusă, îşi mută atenția către următorul punct pe listă:

– O, Doamne, lăudat fie numele Tău! Doamne, te rog să lupți împotriva răului din inima polițiştilor, a poliției din Pikunda şi din Moussaka, şi din toate satele pe lângă care vom trece.

Asta suna destul de îngrijorător.

– Şi, Doamne, te rog să ne călăuzeşti şi să ne ajuți. Mă rog Ție pentru toți oamenii de pe barca mea! Mă rog Ție, Doamne, pentru sufletele acestor doi călători pe care îi ducem la Moussaka.

Era intervenția specială a lui Dieu către Dumnezeu, în favoarea noastră.

– Pentru că numai Tu, Doamne, le ştii necazurile şi bucuriile şi încotro se duc şi de unde vin, ce fac ei cu viața lor şi ce caută aici. Fie ca Tu, Doamne, să îi ghidezi şi să îi duci către scopul lor, ajută-i să găsească ce caută…

„Amin!“, simțeam nevoia să adaug.

Urmau alte imnuri și o mulțime de Aleluia!, apoi rugăciunea pentru duşmani și în final un cântec foarte lung, urlat din toți rărunchii. După care motorul pornea și barca se mişca. Începea o nouă zi de plutit pe râul Sangha.

Căpitanul trecea apoi pe la noi:

– Monsieur Richard! Tarkana! Ce mai faceți? Sper că ați dormit bine.

Da, dormiserăm bine.

– Sper că nu ați fost deranjați de rugăciunea mea.

Nu, nu nu fuseserăm deranjați.

– Astăzi vom ajunge la Moussaka.

De asta mă cam îndoiam. De când porniserăm, spunea acelaşi lucru în fiecare zi. Ne uitam la copacii imenşi care creşteau direct din apă. Pădurea tropicală, tăcută şi nemişcată, se întindea fără sfârşit. Nu se întâmpla nimic. Timpul se târa, barca aluneca încet în josul râului, soarele dogorea, copacii de pe mal defilau la fel de puternici şi de nesfârşiți ca de obicei.

Beam apă direct luată direct din râu, în care aruncam pastile dezinfectante. Noaptea nu îndrăzneam să ieșim de sub plasa de țânțari. Luam zilnic pastile de Larium, ca să ne ferim de malarie. Medicamentul ne dădea uneori halucinații. Ale mele nu erau prea plăcute. Într-o noapte am avut un vis ciudat, de despărțire, cu fostul meu prieten:

– Ia ghici ce s-a întâmplat azi-noapte?, îmi spuse Richard a doua zi.

– Ce?

– Am trecut ecuatorul!

Cu acel vis, îmi trecusem propriul ecuator. Trebuie să laşi o parte din tine să moară ca să poți să trăieşti din nou. Acum şi aici am realizat aceasta.

Când am ajuns în Namibia,
lăsasem în urmă Africa dură, Africa profundă și periculoasă. Lucrurile se petreceau mai rapid aici. Drumurile asfaltate te duceau mai repede unde voiai să ajungi, iar microbuzele plecau la oră fixă. Timpul o luase iar la goană.

Mi-era frică să mă întorc acasă. Mi se părea că mă întorceam fără răspunsurile pe care le căutasem. Dar mi-am dat seama că răspunsurile poate că nici nu sunt de găsit. Nu destinația contează neapărat, ci drumul pe care mergi. Când mi-am luat rămas-bun de la Richard, am zâmbit în sinea mea, căci îmi lăsase un dar ascuns: bucuria de a merge mai departe. Când am înțeles, în fine, asta, am fost gata să mă întorc la viața mea.

Călătoria i-a dat Roxanei Valea curajul de a porni pe cont propriu o firmă de consultanță. Acum locuiește la Londra și se vede des cu Peter și cu Richard. Peter are și el propria sa firmă, Computer Angels, iar Richard conduce o organizație caritabilă care le plătește școala copiilor din Gambia. Poți dona și tu bani la www.thegeorgetowntrust.co.uk

DIN VOLUMUL „PRIN PRAF ȘI VISE“ DE ROXANA VALEA, EDITURA RAO, 2008

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza