Lecţie de viaţă

În urmă cu aproape 30 de ani, o bătrânică din Bucovina mi-a lăsat o frumoasă moştenire
 

T
elevizorul era deschis, când, la un moment dat, mi-a atras atenţia o discuţie aprinsă între patru personaje cunoscute publicului larg care dezbăteau o temă cu adânci implicaţii emoţionale: „Ce i-ar cere lui Dumnezeu dacă l-ar întâlni“. Mi-am dat seama, atunci, că noi, oamenii, suntem parcă făcuţi pentru a cere tot timpul ceva şi doar prea puţini îşi aduc aminte că au şansa şi de a oferi sau de a mulţumi.

Era vara lui 1982 când eu, un tânăr de numai 22 de ani, împreună cu viitoarea mea soţie, Cleopatra, colindam nordul Moldovei cu rucsacul şi cortul în spate. Vizitaserăm minunata şi măreaţa mânăstire a Moldoviţei care, împreună cu alte mânăstiri, face din Bucovina o frântură de rai. Eram fermecaţi. Voievozii Muşatini erau acolo, la poartă, şi ne cercetau severi pe noi, valahii de departe, dar ochii lor calzi, pictaţi în icoane şi pe pereţii mânăstirii, ne urau bun venit.

Aşa s-a făcut că, deşi pentru noi timpul se oprise undeva, agăţat de vârful clopotniţei, pentru alţii el curgea normal şi autobuzul care trebuia să ne ducă spre următorul nostru obiectiv plecase demult.

Deodată, soarele, care ne făcea cu ochiul din vârful unui deal, ne-a făcut să revenim, tulburaţi, în timpul nostru, pe strada principală din Vatra Moldoviţei. Pârâul Moldoviţa se scurgea pe lângă noi, şi din loc în loc, dispărea din privirile noastre, acoperit de limpezimea lui şi de umbrele înserării. Ne uitam unii la alţii, noi la pârâu şi el la noi. Parcă ne îmbia să dormim pe malul lui. Dar asta nu se făcea. Eram într-un sat, unde oamenii aveau alt fel de a fi. Mergeam pe strada principală şi ne întrebam ce vom face în acea noapte – nu era niciun loc de camping şi nu mai aveam nici cine ştie ce de mâncare prin rucsac. Atunci, pe o bancă, în faţa unei case, am văzut o bătrânică. Se odihnea. S-a uitat la noi, şi acea privire ne-a îmbiat să-i vorbim:

– Am putea să ne aşezăm cortul în curtea casei dumneavoastră pentru o noapte?

Întrebarea noastră i-a stârnit o reacţie vehementă, dar caldă în intenţie:

– Să dormiţi în curte!? Dar ce, eu nu am casă?

Când s-a ridicat de pe bancă pentru a ne arăta drumul spre casa ei, am văzut că bătrânica noastră, aprigă în priviri şi vorbă, era aprigă şi la trup. Nu prea înaltă, rotofeie, îşi purta cei aproape 70 de ani cu bucuria şi mândria omului care ştia că rostul său pe această lume fusese împlinit şi bine făcut.

Casa în care ne-a condus o ridicase împreună cu bărbatul ei, pe când erau tineri şi se iubeau. Cu propriile mâini şi cu ajutorul părinţilor făcuseră chirpiciul şi cărămizile din care era construită.

Bătrânica, al cărei nume timpul mi l-a şters din minte, dar nu şi din inimă, ne-a dus în camera cea mai bună, de la stradă, acolo unde dormeau copiii şi nepoţii ei când dorul îi aducea la dânsa. Şi, trecând pragul acelei camere, am intrat pe un alt tărâm. Pereţii, de un alb nepătat, erau acoperiţi cu scoarţe din lână şi ştergare de borangic. Deasupra ferestrei mici, plină de flori pe care nu le ştiam, era o icoană a cărei vechime te lăsa mai mult să bănuieşti tonalitatea culorilor decât să o distingi. Duşumeaua, din scândură de brad, lucea de atâta frecare şi era acoperită de un covor mare, lăţos. Ne simţeam ca în poveştile lui Creangă.

Ne-a aşezat la masă şi ne-a dat lapte, brânză şi pâine frământată de mâinile ei. În acelaşi timp, ne îmbăta cu povestea ei. Se măritase de tânără, iar vâlvătaia iubirii a făcut ca ea şi bărbatul ei să treacă peste încercările vieţii, să urce şi să coboare, dar întotdeauna să biruiască, şi niciodată să nu se îndoiască unul de celălalt. O singură dată a supărat-o omul ei, atunci când a plecat din această lume, lăsând-o cu inima răscolită. Copiii au venit mai târziu, doi, băieţi, şi viaţa lor a căpătat o altă înţelegere şi o altă bucurie. I-au crescut cu dragoste şi, când au venit şi nepoţii, viaţa lor s-a împlinit într-un mod pe care nu-l bănuiau. Au avut o viaţă plină.

Peste ani, de câte ori mă uitam cu soţia mea la fotografii, remarcam că nu aveam nici măcar una cu bătrânica şi casa ei. Zâmbeam amândoi şi ştiam că nici nu aveam nevoie. Cea mai bună fotografie a ei era în inima şi gândul nostru. Acum, duc singur acea imagine şi amintire, pentru că şi soţia mea, Cleopatra, mai trăieşte doar în gândul, inima şi dorul meu.

A doua zi, am plecat mai departe. Vacanţa era scurtă şi mai aveam încă multe de văzut. Am plecat luând cu noi bucuria de a oferi oricând un loc acelor călători pe care noaptea îi găseşte pe drum. Nu am evitat niciodată să oferim căldura de a fi împreună cu cineva, de a da un timp de linişte acelora care ne-au călcat pragul. Aceasta este moştenirea pe care ne-a lăsat-o nouă bătrânica din Bucovina – bucuria de a dărui.

După acea emisiune televizată, m-am gândit că poate nu mulţi au avut şansa noastră, a unei astfel de lecţii de viaţă, şi de aceea se întreabă numai ceea ce ar cere şi nu şi ceea ce ar avea ei de oferit.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza