La scoala dupa 25 de ani

Editorul Reader's Digest, Ada Bucur, descopera ca intoarcerile in timp pot prilejui momente nepretuite de zambet si melancolieFoto: Alexandru Popescu
 

<p>Cand l-a zarit in departare, fata de 12 ani si-a smuls imediat cordeluta alba de pe cap, si-a dat drumul la codite si s-a ciupit de obraji. Baiatul blond cu figura angelica si ochi albastri era inca destul de departe. Asa ca ea, fata, avea suficient timp sa-si compuna o figura preocupata, desi simtea un gol in stomac. Ea mergea la cor, la Scoala 156, din cartierul Militari, iar el se intorcea de la ore, de la aceeasi scoala. Intal­ni­rea dintre ei avea loc de doua ori pe sap­tamana si tinea doar atat cat treceau unul pe langa altul. Asta a fost pri­ma amintire care mi-a tasnit din adancurile memoriei, acum cand, dupa mai bine de 25 de ani, m-am indreptat pe drumul (care acum mi se parea mult mai ingust) spre vechea mea scoala. Da, fata aceea eram eu! Si, desi nu aveam deloc voce, fapt confirmat la vremea aceea chiar de profesoara de cor, continuam sa frecventez acele ore suplimentare. Nu pentru o nota mai buna la muzica, ci pentru acea intal­nire de cateva secunde…

Si acum aveam o intalnire. De data aceasta, cu actualul director al Scolii 156, asa ca m-am indreptat spre intrarea profesorilor. Mi se parea ca nimic nu s-a schimbat, desi pe vremea cand eram eleva nu prea aveam acces in aceasta parte privilegiata, pe unde intrau doar profesorii. (De altfel, acest obicei s-a pastrat si astazi, elevii avand si acum intrarea lor separata in scoala.) Am dat cu ochii de pictura imensa cu fete dan­sand printre pomi, in bataia vantului, si cai alergand, lucrare semnata Adriana Bodeanu, ale carei culori au prins patina timpului. Pe vremuri, mi se parea cea mai frumoasa pictura pentru ca semana mult cu ilustratiile cartilor de povesti nemuritoare pe care le devoram pana la ore tarzii in noapte. Azi, mi-am mai schimbat gusturile. Si in privinta picturilor, si a povestilor, si a baietilor blonzi cu ochi albastri.

Actualul director al scolii, Ionel Puscas, profesor de istorie, are 41 de ani si multe initiative. S-a oferit sa-mi fie ghid in calatoria mea in timp si trebuie sa spun ca m-a ajutat mult.

Ma uitam in jur si vedeam aceiasi pereti imbracati pana la jumatate cu faianta maro in degrade, aceeasi scara a profesorilor cu ghivece cu flori si balustrada verde, aceeasi scara a elevilor, fara ghivece de flori, aceeasi usa scorojita a bibliotecii. In ansamblu, nu parea ca s-a schimbat ceva, dar directorul, ca orice om care se lauda cu ce are el mai bun, m-a invitat sa vad cabinetele de istorie, geografie, limba romana si alte sali de clasa, toate mobilate frumos, cu banci noi, cu usi noi, cu ferestre noi, cu table noi... "Toate astea le-am facut in ultimii trei ani, de cand am inceput sa primim bani de la Administratia Scolilor. In 2001, cand am venit eu sa predau aici, am gasit scoala intr-o stare cumplita. Erau clase care nu mai aveau deloc geamuri. Iar primul lucru pe care l-am facut cand am devenit director, in ianuarie 2007, a fost sa comand cosuri de gunoi, detergent si mopuri. Era o mizerie de nedescris."

Nu a reusit sa refaca totul dintr-o data, dar a adus muncitori in fiecare vacanta, incercand sa repare stricaciunile si sa renoveze ceea ce era mai urgent. Pasii m-au purtat mai departe pe urmele vechi intiparite in podele, in mare majoritate ramase cele de pe vremuri, julite de alergatura miilor de copii.

Copiii alergau si se impingeau. Se sunase si incepea o noua ora. O doamna eleganta, pe tocuri, cu parul lung si negru, intra in clasa, tinand catalogul sub brat. Ca de fiecare data, din ultimele banci, unde stau de obicei baietii mai smecheri si mai draguti, se aude un oftat usor. Doamna Alecu, profesoara de romana, este o adevarata aparitie. Noi, fetele, ne uitam cu invidie la hainele ei elegante si la pantofii cu toc. Ne saluta pe toti cu un zambet larg, isi lasa pe catedra geanta si catalogul si se indreapta spre un loc liber dintr-o banca din mijlocul clasei. Asa isi tine doamna Alecu orele, din mij­locul elevilor sai. Incepe sa povesteasca, si nu intotdeauna ceea ce povesteste are legatura cu predarea vreunei lectii anume. De aceea o iubim asa mult. Niciodata nu avem emotii la orele ei si toti avem note bune.

In ziua aceea insa, catorva dintre noi avea sa ne dea o veste proasta. Se dadusera rezultatele la olimpiada de romana, faza pe scoala.
- Ada, imi pare rau! Ce s-a intamplat cu tine, draga mea?
Deja tremuram. Luasem nota patru. NOTA PATRU!!! O adevarata tragedie. Si asta cu atat mai mult cu cat mama mea urma sa afle imediat, dat fiind ca era invatatoare la aceeasi scoala 156. Asa s-a si intamplat! Mi-a tinut o predica de zile mari si mi-a reprosat ca am facut-o de ras in cancelarie, unde afla­sera toti profesorii de "performanta" fiicei ei. Cum de ajunsesem sa mai particip la olimpiada, daca de fapt nu excelam deloc la aceasta materie? Va spun eu: pentru doamna noastra de romana toti eram niste mici genii! Aflu acum ca doamna Alecu a ramas atat de atasata de scoala, incat si-a inscris ne­potul tot aici, pentru a incepe clasa I.

Dupa ce mi-a aratat clasele modernizate, directorul Puscas a fost de acord sa mearga cu mine sa vedem si cateva din clasele care pastreaza mult mai multe vechituri si amintiri din ceea ce a fost candva. In timp ce urcam scarile, imi povesteste ca, de la inceputul anului trecut, a montat camere de supraveghere, cam doua-trei pe fiecare din cele trei etaje ale cladirii. "De atunci, elevii au devenit mai disciplinati. Am fost nevoit sa montez chiar si in exteriorul scolii, pentru ca aruncau in trecatori cu cornuri si lapte." Imi dau seama atunci ca generatii mai disciplinate ca pe vremea cand eram eu la scoala nu vor mai fi poate niciodata. Directorul continua sa-mi spuna ca el a ramas adeptul uniformei, asa ca si acum elevii de la 156, toti, de la clasa I pana la a VIII-a, trebuie sa se imbrace la fel. "Eu cred ca, atunci cand un om e imbracat cu o anumita decenta, si conduita lui se va schimba in bine", explica el.

Pe nesimtite, ma intorc din nou in trecut, intr-o binemeritata pauza a clasei a VIII-a. E galagie, dar, la un moment dat, unul dintre baieti le atrage atentia celorlalti ca vrea sa le arate ceva. Scoate din ghiozdan o carte care are coperte maro-inchis. Majoritatea baietilor se inghesuie in ultimele banci, ciorchine unul peste altul, si incep sa-si plimbe priviri­le peste cateva pagini de la mij­locul cartii. Sunt captivati. Se inrosesc la fata si se hlizesc. Se uita cu coada ochiului spre noi, fetele, parca sa vada daca ne "prindem" de ceva. Reusesc cumva sa aflu despre ce carte este vorba: "Rascoala", de Liviu Rebreanu. Acasa, o gasesc in biblioteca si incep sa o rasfoiesc curioasa. Dau repede peste pasajele pe care sigur le-au citit baietii in clasa. E prima noastra lectie de educatie sexuala.</p>

Vote it up
492
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza