La pas, prin Rio de Janeiro

Am parcurs kilometri întregi într-o plimbare surprinzătoare şi colorată prin „Oraşul minunilor“
 

A
cum vreo doi ani, într-o călătorie de afaceri la Buenos Aires, am reușit să-mi fac program de voie prin oraș. Am mers cât m-au ținut picioarele. Tatăl meu avea o vorbă: „Pentru a ajunge să cunoşti un oraș şi pe locuitorii săi, trebuie să ştii să observi şi să te implici“.

Mai schimbam câte un cuvânt cu trecătorii sau intram în câte un magazin ca să vorbesc cu vânzătorii. Am fost de multe ori pe punctul de a lua un taxi, dar m-am abținut. Am cunoscut astfel o mulțime de locuri inedite, nu doar pe cele turistice.

Mi-am amintit de experiența aceasta într-o duminică, după ce bateria mașinii mele s-a descărcat şi am rămas pe jos. Era o zi însorită de iarnă. Tocmai vroiam să plec de la mama. Am telefonat la asigurări şi am căzut de acord să îmi remorcheze maşina luni dimineața. Mi-am golit buzunarele la mama, oprindu-mi doar o bancnotă de 10 reali. Pentru siguranță, mi-am lăsat şi ceasul (n.r.: orașul este cunoscut pentru atacuri stradale și mici furturi, iar unii locuitori chiar își comandă mașini blindate). Am pornit pe strada Pinheiro Machado îmbrăcat lejer, în bermude, pantofi şi cămaşă, am traversat strada Paissandu, cu giganții ei palmieri. Aventura abia începea. Eram turist în propriul oraş! Mai încolo am dat cu nasul de Palatul Guanabara, sediul Guvernului.

Ajuns la plaja Botafogo, am mers la centrul comercial. De la ultimul etaj, unde sunt cinematografele şi restaurantele, un balcon oferă o privelişte de neuitat asupra plajei şi a stâncii Pão de Açúcar. M-am oprit câteva minute pentru a admira panorama. Am intervenit în conversația a două turiste cu accent gaucho (n.r.: echivalentul sud-american al cowboy-ilor).

Ne-am împrietenit repede. Nici nu mi-am dat seama când m-am abătut de la drum. În loc să o iau spre São Clemente, m-am dus spre Copacabana, cu cele două gauchas, Caroline şi Patricia, care erau foarte bine dispuse. Când am ajuns la centrul comercial Rio Sur, credeam că sunt plictisite, obosite, dar ele chiar se distrau. Fără să-mi dezvălui gândurile, am traversat împreună cu ele zgomotosul tunel care leagă Botafogo de Copacabana. În cele din urmă, au obosit și ne-am oprit să bem suc de cocos la Copacabana Palace. Apoi mi-am luat rămas bun de la ele şi mi-am continuat drumul pe coastă, observând că, în ciuda temperaturii scăzute, de iarnă, vremea tot frumoasă era. Poți merge la plajă într-o zi cu soare.

Am ajuns la plaja Ipanema, unde am întâlnit nişte vechi prieteni care se plimbau cu bicicleta. Le-am povestit ce se petrecuse şi nu m-au crezut că venisem pe jos tocmai de la Pinheiro Machado. Am trecut prin Vinicius de Morais şi am mers să bem un păhărel şi să stăm la taclale. Intenția mea era să cheltuiesc bancnota de 10 reali, pentru a fi sigur că mă voi ține de promisiune, adică să merg pe jos până acasă. Ei s-au întors la biciclete, iar eu mi-am continuat drumul spre Lagoa Rodrigo de Freitas. Am ajuns acolo aproape dezamăgit. Mai aveam patru kilometri de mers până acasă.

Am ridicat ochii, m-am uitat la statuia lui Iisus Mântuitorul din cel mai înalt punct de pe Muntele Corcovado, şi am admirat cu ochi de drumeț aventurier acel minunat peisaj şi oamenii care își petreceau timpul liber plimbându-se. I-am cerut puțină cremă de plajă unei femei care trecea pe lângă mine și m-am dat pe față. Simțeam cum tot corpul meu încerca din răsputeri să reziste până acasă.

La ușă, am început deja să-mi scot tricoul, pantofii şi şosetele, visând la o baie bună, dar... Când am băgat mâna în buzunar, mi-am amintit că lăsasem cheile la mama.

Sérgio Charlab este redactor-șef al revistei Selecciones
din Brazilia

Vote it up
19
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza