La şcoală după 25 de ani

Întoarcerile în timp pot fi momente nepreţuite de zâmbet şi melancolie
 

C
ând l-a zărit în depărtare, fata de 12 ani şi-a smuls imediat cordeluţa albă de pe cap, şi-a dat drumul la codiţe şi s-a ciupit de obraji. Băiatul blond cu figură angelică şi ochi albaştri era încă destul de departe. Aşa că ea, fata, avea suficient timp să-şi compună o figură preocupată, deşi simţea un gol în stomac. Ea mergea la cor, la Şcoala 156, din cartierul Militari, iar el se întorcea de la ore, de la aceeaşi şcoală. Întâlnirea dintre ei avea loc de două ori pe săptămână şi ţinea doar atât cât treceau unul pe lângă altul. Asta a fost prima amintire care mi-a ţâşnit din adâncurile memoriei, acum când, după mai bine de 25 de ani, m-am îndreptat pe drumul (care acum mi se părea mult mai îngust) spre vechea mea şcoală. Da, fata aceea eram eu! Şi, deşi nu aveam deloc voce, fapt confirmat la vremea aceea chiar de profesoara de cor, continuam să frecventez acele ore suplimentare. Nu pentru o notă mai bună la muzică, ci pentru acea întâlnire de câteva secunde…

Şi acum aveam o întâlnire.
De data aceasta, cu actualul director al Şcolii 156, aşa că m-am îndreptat spre intrarea profesorilor. Mi se părea că nimic nu s-a schimbat, deşi pe vremea când eram elevă nu prea aveam acces în această parte privilegiată, pe unde intrau doar profesorii. (De altfel, acest obicei s-a păstrat şi astăzi, elevii având şi acum intrarea lor separată în şcoală.) Am dat cu ochii de pictura imensă cu fete dansând printre pomi, în bătaia vântului, şi cai alergând, lucrare semnată Adriana Bodeanu, ale cărei culori au prins patina timpului. Pe vremuri, mi se părea cea mai frumoasă pictură pentru că semăna mult cu ilustraţiile cărţilor de poveşti nemuritoare pe care le devoram până la ore târzii în noapte. Azi, mi-am mai schimbat gusturile. Şi în privinţa picturilor, şi a poveştilor, şi a băieţilor blonzi cu ochi albaştri.

Actualul director al şcolii, Ionel Puşcaş, profesor de istorie, are 41 de ani şi multe iniţiative. S-a oferit să-mi fie ghid în călătoria mea în timp şi trebuie să spun că m-a ajutat mult.

Mă uitam în jur şi vedeam aceiaşi pereţi îmbrăcaţi până la jumatate cu faianţă maro în degrade, aceeaşi scară a profesorilor cu ghivece cu flori şi balustrada verde, aceeaşi scară a elevilor, fără ghivece de flori, aceeaşi uşă scorojită a bibliotecii. În ansamblu, nu părea că s-a schimbat ceva, dar directorul, ca orice om care se laudă cu ce are el mai bun, m-a invitat să văd cabinetele de istorie, geografie, limba română şi alte săli de clasă, toate mobilate frumos, cu bănci noi, cu uşi noi, cu ferestre noi, cu table noi... „Toate astea le-am făcut în ultimii trei ani, de când am început să primim bani de la Administraţia Şcolilor. În 2001, când am venit eu să predau aici, am găsit şcoala într-o stare cumplită. Erau clase care nu mai aveau deloc geamuri. Iar primul lucru pe care l-am făcut când am devenit director, în ianuarie 2007, a fost să comand coşuri de gunoi, detergent şi mopuri. Era o mizerie de nedescris.“

Nu a reuşit să refacă totul dintr-odată, dar a adus muncitori în fiecare vacanţă, încercând să repare stricăciunile şi să renoveze ceea ce era mai urgent. Paşii m-au purtat mai departe pe urmele vechi întipărite în podele, în mare majoritate rămase cele de pe vremuri, julite de alergătura miilor de copii.

Copiii alergau şi se împingeau.
Se sunase şi începea o nouă oră. O doamnă elegantă, pe tocuri, cu părul lung şi negru, intră în clasă, ţinând catalogul sub braţ. Ca de fiecare dată, din ultimele bănci, unde stau de obicei băieţii mai şmecheri şi mai drăguţi, se aude un oftat uşor. Doamna Alecu, profesoara de română, este o adevărată apariţie. Noi, fetele, ne uităm cu invidie la hainele ei elegante şi la pantofii cu toc. Ne salută pe toţi cu un zâmbet larg, îşi lasă pe catedră geanta şi catalogul şi se îndreaptă spre un loc liber dintr-o bancă din mijlocul clasei. Aşa îşi ţine doamna Alecu orele, din mijlocul elevilor săi. Începe să povestească, şi nu întotdeauna ceea ce povesteşte are legătură cu predarea vreunei lecţii anume. De aceea o iubim aşa mult. Niciodată nu avem emoţii la orele ei şi toţi avem note bune.

În ziua aceea însă, câtorva dintre noi avea să ne dea o veste proastă. Se dăduseră rezultatele la olimpiada de română, faza pe şcoală.

– Ada, îmi pare rău! Ce s-a întâmplat cu tine, draga mea?

Deja tremuram. Luasem nota patru. NOTA PATRU!!! O adevărată tragedie. Şi asta cu atât mai mult cu cât mama mea urma să afle imediat, dat fiind că era învăţătoare la aceeaşi şcoală 156. Aşa s-a şi întâmplat! Mi-a ţinut o predică de zile mari şi mi-a reproşat că am făcut-o de râs în cancelarie, unde aflaseră toţi profesorii de „performanţa“ fiicei ei. Cum de ajunsesem să mai particip la olimpiadă, dacă de fapt nu excelam deloc la această materie? Vă spun eu: pentru doamna noastră de română toţi eram nişte mici genii! Aflu acum că doamna Alecu a rămas atât de ataşată de şcoală, încât şi-a înscris nepotul tot aici, pentru a începe clasa I.

După ce mi-a arătat clasele
modernizate, directorul Puşcaş a fost de acord să meargă cu mine să vedem şi câteva din clasele care păstrează mult mai multe vechituri şi amintiri din ceea ce a fost cândva. În timp ce urcăm scările, îmi povesteşte că, de la începutul anului trecut, a montat camere de supraveghere, cam două-trei pe fiecare din cele trei etaje ale clădirii. „De atunci, elevii au devenit mai disciplinaţi. Am fost nevoit să montez chiar şi în exteriorul şcolii, pentru că aruncau în trecători cu cornuri şi lapte.“ Îmi dau seama atunci că generaţii mai disciplinate ca pe vremea când eram eu la şcoală nu vor mai fi poate niciodată. Directorul continuă să-mi spună că el a rămas adeptul uniformei, aşa că şi acum elevii de la 156, toţi, de la clasa I până la a VIII-a, trebuie să se îmbrace la fel. „Eu cred că, atunci când un om e îmbrăcat cu o anumită decenţă, şi conduita lui se va schimba în bine“, explică el.

Pe nesimţite, mă întorc din nou în trecut,
într-o binemeritată pauză a clasei a VIII-a. E gălăgie, dar, la un moment dat, unul dintre băieţi le atrage atenţia celorlalţi că vrea să le arate ceva. Scoate din ghiozdan o carte care are coperte maro-închis. Majoritatea băieţilor se înghesuie în ultimele bănci, ciorchine unul peste altul, şi încep să-şi plimbe privirile peste câteva pagini de la mijlocul cărţii. Sunt captivaţi. Se înroşesc la faţă şi se hlizesc. Se uită cu coada ochiului spre noi, fetele, parcă să vadă dacă ne „prindem“ de ceva. Reuşesc cumva să aflu despre ce carte este vorba: „Răscoala“, de Liviu Rebreanu. Acasă, o găsesc în bibliotecă şi încep să o răsfoiesc curioasă. Dau repede peste pasajele pe care sigur le-au citit băieţii în clasă. E prima noastră lecţie de educaţie sexuală.

Îmi alung din minte „răscoala“ din pauze
şi deschid uşa clasei de la etajul trei, intru cu entuziasm înăuntru =i mă aşez în banca a treia de la perete. Acela era locul meu. Colegii de bancă i-am mai schimbat, dar nu i-am uitat pe Coralia şi pe Alexandru. Nu le-am uitat nici pe fetele din banca a doua, rândul de la mijloc, pe Melania şi pe Denisa (cele mai bune la învăţătură), nici pe Ovidiu, cu mişcările lui de karate, nici pe celălalt Alexandru, frumosul clasei, sau Petre, care a repetat un an, dar care nu era deloc un prost, ci doar mai puţin disciplinat (azi, unul ca el ar fi probabil dat drept exemplu). Da, încăperea asta, cu băncile scrijelite şi scrise de generaţii întregi, îmi aminteşte de vechea mea clasă. Eram pe atunci peste 2.000 de copii, într-o şcoală a cărei capacitate era de numai 600. Era mai greu de organizat decât o fabrică. Se învăţa în trei schimburi, cu aproximativ 41-42 de elevi în clasă.

„Da, eraţi mulţi copii, dar eraţi şi foarte buni. De asta îmi aduc aminte cu mare plăcere, de seriozitatea elevilor de atunci. Şi nu numai a copiiilor, ci şi a profesorilor şi învăţătorilor. Exista o adevărată competiţie între ei care să aibă mai mulţi olimpici sau mai mulţi elevi care să intre la cele mai bune licee“, mi-a mărturisit Maria Buiu, cea care a fost directorul şcolii în perioada 1980-1990.

Profesoară de fizică, o femeie plină de prestanţă, ea organiza totul cu o precizie matematică. Când venea în inspecţie în timpul orelor, tremuram toţi, dar nu de teamă, ci de emoţie, în nerăbdarea noastră de a-i demonstra că suntem cei mai buni.

Ea a fost cea care a organizat centenarul Şcolii 156, în 1984, atunci când toţi profesorii mai vechi au primit insigne şi diplome. Mama mea, care era învăţătoare, şi-a adus şi ea contribuţia la această festivitate cu două torturi făcute de mâna ei, specialitatea casei.

Da, şcoala la care am învăţat
a împlinit atunci 100 de ani, iar anul acesta face 125. O vârstă venerabilă. „Prima clădire a şcolii, care acum a fost preluată de Asociaţia Veteranilor de Război, a fost ridicată în 1884 în comuna Militari. Era o clădire cu două încăperi: într-una locuia directorul şi în cealaltă le preda elevilor“, povesteşte doamna Buiu, care e dezamagită că acea construcţie veche a fost înstrăinată şi nu a fost transformată în muzeu.

Acum 25 de ani, acolo mergeau băieţii la orele de lucru manual, unde făceau traforaj. Noi, fetele, învăţam să gătim sau să coasem într-o altă sală.

Şi actualul director este supărat
că vechea clădire a şcolii nu le mai aparţine. „Era un spaţiu util. L-am fi putut folosi pentru un after-school.“ De altfel, idealul lui este să ajungă să aibă elevi pe o singură tură (acum mai sunt două), să mai construiască o clădire în plus şi o sală de sport separată de sala de festivităţi.

Coborâm din nou la parter şi văd o uşă pe care scrie „Cabinet stomatologic“. Mă trece un frison! Îmi aduc aminte că tortura pe care am trăit-o în acea încăpere m-a făcut să nu mai calc pragul niciunui medic stomatolog timp de 15 ani. O durere înnebunitoare de măsea a determinat-o pe mama să mă aducă de urgenţă aici. Dentista, o femeie cu părul lung, prins într-un coc, s-a apropiat de mine şi mi-a spus să deschid gura. Ca să-mi fac curaj, mă gândeam la vitejia soldaţilor de pe front (cred că citisem ceva în cartea de istorie).

Durerea care a urmat nu o pot descrie, pentru că am uitat-o. Dar n-am uitat lacrimile care îmi şiroiau pe obraji. Doamna doctor îmi scosese nervul de la măseaua dureroasă fără niciun fel de anestezie.

Directorul nu pare nici el încântat de existenţa acestui cabinet stomatologic în şcoală, dar nu-mi dă prea multe amănunte.

Mă îndrept spre o fereastră şi mă uit în curtea şcolii. Arată jalnic, dar tresar când privirea mea regăseşte bătrânul nuc care a adăpostit cu umbra lui generaţii întregi de copii, veniţi la orele de educaţie fizică sau la grandioasele festivităţi de început şi sfârşit de an.

Aflu însă că nucul va fi doborât pentru a face loc unei săli de sport moderne. Mă întristez. Ajungem din nou la parter, la cabinetul directorului. Văd un puşti cu părul lung şi cercel în ureche, îmbrăcat sport. Venise împreună cu mama lui. S-au mutat de curând în zonă şi băiatul vroia să se înscrie la Şcoala 156, în clasa a V-a. Directorul discută cu mama, după care se uită cu un ochi critic la puşti:

– Când vii la şcoală, să dispară şi pletele, şi cercelul!

Copilul tace, dar mama dă asigurări că aşa se va întâmpla şi că deja au comandat uniforma.

Mă îndrept şi eu spre ieşire, mulţumind pentru turul prin acest „muzeu“ al amintirilor mele de şcolăriţă, amintiri care continuă să mă asalteze. Aud vocea blândă a fostei mele diriginte, doamna Vintilă, care ne preda limba rusă, dar şi zgomotul sticlelor şi borcanelor pe care eram obligaţi să le aducem din când în când pentru centrele de colectare.

Paşii mă poartă pe acelaşi drum
pe care am venit, de unde îmi iau „la revedere“ de la fetiţa cu codiţe şi băiatul blond cu ochi albaştri. Mă gândesc că, deşi am luat nota patru la olimpiada de română, uite că am ajuns să-mi câştig pâinea din scris. Ştia doamna Alecu ceva!

Notă:
Şcoala 156, din cartierul bucureştean Militari, are chiar şi un site (www.scoala156.ro), care urmează să fie adus la zi cu tot felul de date despre profesori şi despre elevi. De aici am aflat că de fapt numele complet al şcolii pe care am urmat-o este „Şcoala 156 Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza