LEUL DIN CAMERA DE ZI

La 40 de ani după ce doi tineri au adus un pui de leu jucăuș în sufrageria lor din Londra, povestea revine în actualitate
 

Povestea începe la Londra,
în nebunii ani ’60. În raionul de animale exotice al legendarului magazin universal Harrods, ce avea ca motto Omnia Omnibus Ubique (De toate pentru toți, peste tot), un pui de leu stă într-o cușcă mică. John Rendall și Anthony „Ace“ Bourke, doi tineri australieni, îmbrăcați la modă, cu părul lung și pantaloni evazați, dau din întâmplare peste micuța felină africană și se hotărăsc să o cumpere.

Rendall și Bourke îi dau numele de Christian și îl cresc ca pe un animal de companie în apartamentul lor șic din Chelsea. În cele din urmă, „povara“ lor domestică devine prea mare pentru centrul Londrei, așa că o duc în Africa.

Până acum e o poveste incredibilă, însă ce a urmat mai apoi a făcut din leul Christian o senzație a culturii pop a secolului XXI.

La un an după ce s-au despărțit de animăluțul mult-iubit, Rendall și Bourke au făcut o călătorie în nordul Kenyei, unde Christian se adaptase cu succes la viața în sălbăticie. Reîntâlnirea lor cu leul a fost filmată. Peste patru decenii, acest moment a fost publicat pe site-ul de videoclipuri YouTube, unde s-a bucurat de mai mult de 44 de milioane de vizionări, ajungând astăzi o temă omniprezentă în e-mailuri.

Videoclipul de trei minute îl înfățișează pe Christian cocoțat pe o stâncă în timp ce cei doi bărbați așteaptă plini de speranță la aproximativ 70 de metri distanță. Animalul îi privește fix pe cei doi bărbați înainte de a se apropia câțiva pași pentru a-i vedea mai bine. Deodată, se întrezărește în ochii lui o incontestabilă licărire de recunoaștere, iar tânărul leu înaintează în salturi, mormăind emoționat în timp ce se îndreaptă către perechea care îl așteaptă și se aruncă în brațele lor deschise. Înfășurându-și labele în jurul umerilor lor, leul linge drăgăstos chipurile prietenilor și își freacă nasul de gâturile lor.

Momentul a avut un impact emoțional atât de puternic, încât ar fi putut fi confundat cu o scenă bine regizată dintr-un film de la Hollywood. Însă această poveste nu este ficțiune, ci mai degrabă un scurt moment fermecător din biografia unui leu pe nume Christian.

Mulți din cei care au vizionat videoclipul au rămas fermecați, fiind pur și simplu uimiți că leul nu i-a atacat pe cei doi. Însă, la mai bine de 40 de ani după eveniment, Rendall și Bourke încă încearcă să înțeleagă impactul emoțional pe care l-a avut asupra altora.

„Să fie oare vorba despre înfățișarea unei legături atât de strânse între oameni și animale? Despre maturizare și despărțire? Despre pierdere, singurătate și fericirea regăsirii? Să fie iubirea necondiționată de care dă dovadă Christian?“

Ei își pun aceste întrebări în introducerea cărții Un leu pe nume Christian (A Lion Called Christian), volum publicat în 2009, pentru a completa semnele de întrebare ridicate de popularul videoclip, o ediție revizuită a originalului apărut pe piață în 1971.

Bourke, în vârstă de 62 de ani, și Rendall, de 64 de ani, sunt în continuare prieteni apropiați.

„Uitându-ne la fotografii vechi, vorbind despre el, ne reîndrăgostim din nou de Christian“, spune Rendall, acum un ecologist înfocat, care călătorește mult între Londra și Sydney, fiind consultant pe relații publice în cadrul unor proiecte de turism și faună.

Bourke locuiește în Bundeena, la periferia sudică a orașului Sydney, și a devenit unul dintre cei mai importanți curatori ai Australiei specializați în artă aborigenă și colonială. Și el este, la rândul lui, implicat în „lupta susținută pentru protejarea faunei lumii“.

Fără îndoială, experiența pe care au avut-o cu Christian a lăsat o impresie de neuitat. Puiul nu s-a născut în sălbăticie, ci în grădina zoologică Ilfracombe din Devon, pe coasta de sud a Angliei. La nouă săptămâni după naștere, a fost vândut magazinului Harrods din cartierul Knightsbridge și transportat la Londra cu trenul. La acea vreme, nu existau legi care să restricționeze vânzarea animalelor exotice.

„Animalele erau comercializate fără restricții și nu se ținea o evidență riguroasă a vânzărilor“, spune Rendall. „Dacă privim lucrurile din perspectiva de astăzi, nu ar fi trebuit să ni se permită niciodată să cumpărăm un leu, iar noi am sprijinit fără să știm traficul de animale, deși ne opuneam cu vehemență acestuia. Dar așa era în anii ’60“. Lucrurile s-au schimbat în 1973, când a fost introdusă Legea speciilor pe cale de dispariție.

Puiul de leu i-a fascinat pe cei doi prieteni, care fuseseră crescuți în zone rurale și aveau o slăbiciune pentru animale. Bourke crescuse în vecinătatea câinilor, în Newcastle, Australia, la marginea pădurii, iar la vârsta de 11 ani salvase prima pisică. Rendall crescuse într-o fermă din Barthurst, la 200 de kilometri vest de Sydney, unde erau mulți câini din rasa kelpie și blue heeler.

„Ace și cu mine am fost foarte emoționați de puiuț și am stat câteva ore fermecați lângă cușcă“, își amintește Rendall. „Eram șocați să vedem această ființă irezistibilă de vânzare, închisă în cușca aceea mică. Ne-am simțit obligați să facem ceva. Am decis că trebuie să-i oferim ceva mai bun.“

Era o idee aproape imposibil de realizat și un angajament foarte mare pentru doi tineri de 20 de ani, care locuiau și lucrau la patronii unui magazin de antichități de pe una dintre cele mai la modă artere londoneze, King’s Road. Plecaseră din Australia cu trei luni înainte, împreună cu alții 11 prieteni de la universitate, și călătoriseră separat prin Europa înainte de a se întâlni la Londra. După câteva săptămâni în care au dezbătut problema și au trecut de interviul amănunțit de la magazinul Harrods, cei doi au plătit suma de 250 de guinee (echivalentul a 7.300 de dolari în zilele de astăzi) și au luat puiul acasă.

„Deși știam că avea să fie doar un angajament pe terment scurt, de șase sau nouă luni maximum, am amânat toate lucrurile pe care le aveam de făcut“, spune Rendall.

Subsolul mare al magazinului lor, care acum poartă numele sugestiv de Sophistocat, a fost transformat în dormitorul și spațiul de joacă al lui Christian: au cumpărat jucării și mâncare și au cerut permisiunea unui preot ca leul să poată alerga în voie prin grădina împrejmuită de ziduri a unei biserici din cartier, pentru a face zilnic mișcare.

„Era o perioadă fascinantă și creativă la Londra. Un grup de australieni, printre care și artistul Brett Whitely și scriitoarea Germaine Greer, făceau deja furori în artă și în lumea scriitoricească. Era o epocă a schimbării și toți încercam să facem ceva diferit cu orice ocazie“, își amintește Bourke.

King’s Road era o Mecca a designe-rilor, muzicienilor și artiștilor, așa că a avea un leu ca locatar nu era un lucru deplasat. La sfârșit de săptămână, strada era o paradă cu tot ce era excentric și frumos, iar „animalele exotice se integrau bine în acest amestec sclipitor“, scriu ei în cartea lor.

Rendall și Bourke habar n-aveau la ce să se aștepte și nu știau în ce măsură putea fi domesticit puiul. Harrods i-a pus în legătură cu un cuplu care cumpărase o puma, însă nimic nu-i putea pregăti cum trebuia.

„A trebuit să improvizăm în multe situații“, spune Bourke râzând. „De fapt, nu aveai cu cine să te sfătuiești. Însă Christian era cu adevărat excepțional. Era foarte inteligent, avea o personalitate minunată, echilibrată și un incredibil simț al umorului. Era și foarte carismatic. Oamenii se îndrăgosteau pur și simplu de el.“

Christian s-a obișnuit rapid cu rutina, dormind în spațiile lui bine amenajate și fiind hrănit de patru ori pe zi, conform unei diete echilibrate, stabilite cu atenție. Prima și ultima masă erau un amestec de mâncare pentru copii și vitamine. Câteodată, Christian înfuleca recunoscător niște fripuri delicioase de la un bucătar francez din cartier care avea o slăbiciune pentru el.

Sophistocat devenise o „junglă mobilată“, iar Christian adora să se joace cu stăpânii de-a șoarecele și pisica.

„Zburdălnicia lui nu cunoștea limite“, își amintește Bourke. „Obișnuia să apară seara și să inventeze jocuri, așezându-se în spatele mobilelor și insistând să ne «ascundem», ca apoi să ne urmărească tiptil prin tot magazinul.“

Îi plăceau, de asemenea, și pungile de hârtie. Întâi le purta pe cap, acoperindu-și ochii cu ele, apoi le făcea bucățele.

Spre deosebire de alte feline domesticite, leii sunt ființe sociabile, care preferă să trăiască în familii mari, într-un mediu afectuos și intim.

„Eram haita lui Christian“, explică Rendall. „Ne-a considerat îndată centrul universului lui și ne-a acceptat și iubit ca pe propria familie.“

Christian a devenit la scurt timp o emblemă populară a cartierului. Avea un grup constant de admiratori, care poposea să se joace cu el, să-l alinte sau să privească de la distanță cum puiul, care creștea în permanență, lenevea pe o masă din vitrina magazinului.

„După-amiaza îi plăcea să stea în vitrină, privind trecătorii. Era principala atracție a cartierului, iar vecinii erau incredibil de mândri de el“, scriu ei.

„O prietenă de-a noastră, actriță, Unity Bevis-Jones, s-a atașat deosebit de mult de Christian, venind în vizită, în fiecare după-amiază, pentru a se juca cu el“, spune Rendall. „Erau înnebuniți unul după celălalt.“

Fotografiile în care Christian apărea plimbat cu mașina și mâncând la restaurante elegante reflectă statutul lui de celebritate. A primit chiar și invitații la premiere cinematografice, precum și rolul principal într-o ședință foto publicitară pentru cămăși de noapte în Vanity Fair. „Legendarul prezentator de la BBC Radio, Jack de Manio, i-a luat interviu“, spune Bourke râzând.

Cu toate acestea, stăpânii lui aveau o atitudine protectoare și îl scoteau rareori în afara magazinului Sophistocat sau a terenului bisericii.

„Îi plăceau ieșirile, însă îl scoteam rar. Trebuia să ne gândim la siguranța lui Christian și a celor din jurul lui, așa că eram precauți“, continuă Bourke.

Rendall dă ferm din cap, consimțind.

„Trebuia să fim întotdeauna cu un pas înainte și să prevedem orice situație. Sunt ferestre? Sunt uși deschise? O să fie copii sau câini?“

Din fericire, nu a avut loc niciun eveniment neplăcut, iar Rendall și Bourke s-au străduit din răsputeri să se asigure că leul știa cine e șeful în casă.

„A devenit foarte repede mult prea mare ca să-i putem face față, dar nu l-am lăsat niciodată să-și dea seama de asta“, spune Bourke. „Ignoram pur și simplu orice demonstrație clară a forței lui superioare. Dacă l-am fi pus într-o situație care nu i-ar fi plăcut și ar fi simțit nevoia să se întoarcă împotriva noastră, nu l-am fi putut controla. Dar, din fericire, nu ne-am aflat niciodată într-o asemenea situație.“

Bourke și Rendall fuseseră de la bun început conștienți că mediul de la Sophistocat era o soluție temporară. Leul ajungând de la 15 kilograme la 85, grijile lor pentru viitorul lui au crescut și ele. Apoi, din întâmplare, cei doi actori principali din faimosul film despre viața sălbatică Născut liber (Born Free), Bill Travers și Virigina McKenna, au intrat în magazin, căutând mobilă.

„Au căzut imediat pradă farmecului lui Christian și au vrut să ne ajute. I-au telefonat bunului lor prieten, George Adamson, unul dintre cei mai mari experți în lei din lume, care a acceptat să preia sarcina complicată de a-l integra pe Christian în sălbăticia africană.“

Împreună cu animalul-vedetă din filmul Născut liber, un leu domesticit pe nume Boy, Christian avea să devină personajul central al unei noi familii de lei create de oameni. Travers și McKenna erau producătorii unor documentare despre protejarea animalelor și, pentru a acoperi costurile, au propus ca filmul Leul la capătul lumii (The Lion at World’s End) să înfățișeze călătoria lui Christian în Africa.

„Era soluția perfectă. Am fost foarte încântați și ușurați“, spune Bourke. „George ne avertizase că un leu crescut pe King’s Road ar fi putut avea probleme de adaptare în sălbăticie, însă am profitat la maximum de această ocazie.“

În 1970, după negocieri îndelungate cu guvernul kenyan, cei doi australieni au plecat cu avionul la Nairobi împreună cu Christian, care avea acum un an. Cei doi au privit, din spatele lui Adamson, cum Christian și-a scos instinctiv ciulini din lăbuțele moi, la prima sa plimbare pe pământ african, și cum a încercat curajos să-și vâneze prima pradă. În mod bizar, dintre toți leii aflați în grija lui Adamson, Christian s-a adaptat cel mai ușor la noul mediu.

„Cu excepția programului inițial de antrenament pentru viața dură din sălbăticie, Christian nu a avut nevoie de alte pregătiri“, a scris Adamson în ediția din 1971 a cărții Un leu pe nume Christian (A Lion Called Christian).

„Nimeni nu cunoștea comportamentul leilor mai bine decât George“, spune Bourke. „Avea o capacitate extraordinară de a-i înțelege și a-i iubi. Așa că, deși era dificil să ne luăm «la revedere», era sfârșitul pe care ni-l doream cu toții. Încă nu ne venea să credem că totul s-a rezolvat atât de frumos.“

Pe parcursul următorului an, au fost ținuți la curent cu evoluția lui Christian, iar în 1971 s-au întors în rezervație.

Adamson le spusese că era foarte posibil ca Christian să-i recunoască, lucru adesea citat greșit în articolele presei și în comentariul de deschidere al videoclipului de pe YouTube, însă până și el a fost surprins de drăgălășenia extraordinară cu care i-a întâmpinat Christian.

„Întrebările pe care ni le pun toți cei care au vizionat videoclipul sunt: «Nu erați îngrijorați? Nu erați speriați? Nu credeați că avea de gând să vă atace?»“, spune Rendall.

„Adevărul este că nu ne era deloc teamă și nu ne-am îndoit nici măcar o clipă că avea să fie bucuros să ne vadă. I-am recunoscut limbajul trupului, expresia iubitoare și am știut că era emoționat. Era mai mare, dar era tot leul pe care îl cunoscusem îndeaproape timp un an. Nu e nimic mai mult de povestit.“

„Când vizionezi videoclipul, continuă Rendall, ai impresia că se uită la noi de parcă și-ar spune: «Oare ei sunt? Oare ei sunt?» Nu am mai suportat să așteptăm nici măcar un minut în plus, așa că l-am strigat. Și a urmat acel moment neprețuit în care se vede că ne recunoaște și vine la noi.“

Rendall de abia reușește să-și stăpânească lacrimile, amintindu-și de emoțiile din acea zi. Christian, sănătos și lider al haitei, demonstrându-și afecțiunea! „Acel moment a reflectat prietenia noastră, dragostea noastră pentru el și dragostea lui pentru noi. A fost punctul culminant al timpului și iubirii investite în el.“

În 1972, Rendall și Bourke au avut o reîntâlnire finală cu leul, acum complet integrat în sălbăticie. Pe atunci, Christian avea circa 230 de kilograme, fiind și unul dintre cei mai mari lei pe care îi văzuse Adamson vreodată. Iată o scrisoare trimisă de Bourke părinților săi la acea vreme: „L-am văzut pe Christian în fiecare dimineață și în fiecare seară. Acum este mult mai calm și mai sigur pe sine decât anul trecut. Este incredibil să fii lângă el. E la fel de prostuț. E enorm. A sărit pe mine numai o dată, la fel ca înainte, ridicând-se pe picioarele din spate, cu foarte multă blândețe. M-a lins pe față, în timp ce se înălța deasupra mea. Aproape că l-a strivit pe John încercând să i se așeze în poală!“

Au petrecut nouă zile întregi cu fostul lor animal de casă din King’s Road și au fost prezentați haitei lui de leoaice înainte ca el să dispară în sălbăticie, făcându-se nevăzut pentru totdeauna.

Astăzi, Christian are propriul lui articol pe Wikipedia, o pagină de Facebook și o moștenire de durată, ca urmare a eforturilor Trustului de Conservare a Faunei „George Adamson“. Prietenii se minunează gândindu-se ce s-ar putea realiza dacă toți cei care au fost impresionați de povestea lui Christian ar colabora pentru a rezolva unele dintre cele mai presante probleme sociale și ecologice ale lumii.

Conform lui Rendall, educația este unul dintre cei mai importanți piloni ai Trustului „George Adamson“: „Tragedia Africii, în acest moment, este faptul că foarte mulți oameni cu educație părăsesc continentul. Și mulți dintre cei care rămân în urmă mor de holeră. Dacă ești pe moarte, nu te mai gândești la faună. Iar dacă mori de foame, animalele devin doar hrana de care ai atâta nevoie pentru a supraviețui. Și cine suntem noi să spunem ce au sau nu au voie să facă oamenii pentru a supraviețui?“

Bourke spune: „Redeșteptarea interesului publicului față de povestea lui Christian a subliniat cât de dependenți sunt oamenii de animalele lor de casă în aceste vremuri solicitante. Ajungem să ne apropiem incredibil de mult de animalele noastre. Cred că asta este una dintre lecțiile principale care reies din povestea asta“.

Cei care vizionează videoclipul pe YouTube postează răspunsuri venite din inimă și transmit de fiecare dată același sentiment: „Vă mulțumim pentru că ați arătat lumii că toate animalele sălbatice merită să fie tratate cu dragoste și respect. Sunteți o sursă de inspirație.“.

Cartea A Lion Called Christian (Un leu pe nume Christian) de Anthony Bourke & John Rendall a apărut la Editura Random House.

Vote it up
1
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza