JAF

 

Stockholm, 22 decembrie 2000,
ora 16.45. E zăpadă. Ultimii vizitatori ai Muzeului Național își pun paltoanele, pregătiți să plece. Vorbesc și râd, dar în curând aerul de sărbătoare va dispărea. Exact în acelaßi timp niște hoți parchează oblic câte o Mazda și, respectiv, un Ford în mijlocul fiecăreia dintre cele două străzi care dau spre muzeu, un palat renascentist situat în extremitatea unei peninsule ßi aproape complet înconjurat de apă. Au stropit mașinile cu lichid inflamabil pentru grătar și le-au dat foc. Apoi au împrăștiat pe jos niște țepi metalici meniți să spargă cauciucurile mașinilor de poliție care ar fi încercat să treacă pe acolo.

În timp ce mașinile sunt cuprinse de flăcări, trei membri ai bandei se năpustesc în muzeu. Poartă cagule, au pistoale și arme automate. „Toată lumea jos!“, strigă șeful bandei, cu pistolul la capul unui paznic.

Pe holurile de marmură rezonează țipetele oamenilor în timp ce doi dintre bandiți urcă scările în fugă. Știu exact unde trebuie să ajungă. Le merge ușor și pentru că în clădire nu sunt panouri de sticlă protectoare și nici camere de supraveghere. Folosind un clește de tăiat bolțuri, scot imediat o pânză de Rembrandt (Autoportret, vezi pagina alăturată) din perete și o bagă într-o geantă.

Apoi taie firele de care erau prinse două picturi de Renoir și coboară repede scările înapoi cu prețioasa pradă, trecând peste o femeie care plângea încetișor întinsă pe jos. Cei trei mascați fug apoi din clădire. Fac stânga, apoi din nou stânga ßi străbat în fugă debarcaderul din spatele muzeului, unde un complice îi așteaptă într-o barcă de viteză.

Barca se îndreaptă spre est, trece de Skeppsholm Island, pe sub Danvikstull Bridge și străbate un golf. Într-un port de pescari, hoții acostează și sar pe mal, unde se fac nevăzuți. În mai puțin de o jumătate de oră, cel mai îndrăzneț jaf de opere de artă ia sfârșit.

Suedia este în
doliu. Pierderea picturilor lui Renoir a fost un șoc, dar Autoportretul lui Rembrandt fusese o comoară națională încă din 1956, când ajunsese în țară. Pentru a o recupera, suedezii apelează în cele din urmă la cel mai bun detectiv specializat în recuperarea operelor de artă furate. Robert Wittman, care se declară un susținător al culturii universale, era la momentul respectiv șeful departamentului pentru obiecte de artă furate de la Biroul Federal de Investigații al SUA. Departamentul său era o unitate de forțe speciale formată din 13 agenți specializați în urmărirea și recuperarea acestor obiecte. Într-o carieră de peste două decenii, a ajutat la recuperarea unor piese în valoare de peste 250 de milioane de dolari, printre care picturi de Norman Rockwell ßi Mark Rothko, o armură de aur luată dintr-un mormânt din Peru și coiful liderului apaș Geronimo.

„Salvarea acestor obiecte ne apropie pe unii de alții ca oameni“, spune Wittman, explicând ce îl motivează să meargă la muncă în fiecare zi. În plus, un palmares profesional care să cuprindă recuperarea Autoportretului lui Rembrandt avea să facă impresie.

Niciun artist nu s-a pictat pe sine atât de obsesiv ca Rembrandt van Rijn. În cele peste 90 de autoportrete, de la tânărul cu părul răvășit din anii 1620 și până la bătrânul încărunțit din 1669, anul morții sale, Rembrandt a creat un jurnal vizual al îmbătrânirii inegalabil în arta occidentală. Autoportretul din 1630 este una din singurele cinci picturi executate pe cupru și una dintre cele mai mici, având dimensiunea unei cărți cartonate. Pe această suprafață mică se desfăßoară o operă formidabilă: portretul artistului olandez în tinerețe, la 24 de ani, plin de energia și patosul unei persoane în carne ßi oase.

Purtând o haină maro închis, cu o beretă trasă nonșalant peste buclele castanii, Rembrandt ne privește cu o expresie de vulnerabilitate și forță în același timp. Un strat valoros de foiță de aur face culorile să strălucească de parcă ar fi iluminate din interior. Portretul a fost prima dată vândut la Rotterdam, în secolul al XVII-lea, pentru 35 de florini, echivalentul actual a 35 de dolari. Astăzi un cumpărător ar avea nevoie de 40 de milioane de dolari pentru a intra în posesia lui.

Astfel se explică de ce furturile de obiecte de artă sunt o industrie în plin avânt. Se estimează că, la nivel mondial, comerțul cu obiecte de artă furate și false se ridică la ßase miliarde de dolari anual. Unele muzee plătesc sumele pretinse în schimbul operei furate. Dar hoții nu le oferă tuturor această opțiune, spune Wittman. În unele cazuri, aceștia încearcă să pună operele pe piața liberă. Dar asta rareori merge – până la urmă, un colecționar priceput nu va cumpăra un Monet furat pe care să nu îl poată expune. Așa că operele sustrase tind să rămână în lumea interlopă timp de vreo șapte ani în medie înainte de a se căuta un cumpărător. Dacă se vinde, se va face la un preț care reprezintă între șapte și zece procente din valoarea reală, oficială. Deloc rău dacă ne gândim că unele dintre ele valorează milioane.

Autoritățile suedeze au recuperat însă mult mai repede una dintre picturile lui Renoir, La Conversation. Poliția a prins un pont și a recuperat pictura. Au arestat treisprezece persoane în acest caz, printre care ßi trei frați irakieni. Doi dintre ei, Baha și Dieya Kadhum, au fost achitați. Doar fratele mijlociu, Safa, a fost condamnat. Mai erau încă două opere de artă care se dovedeau de negăsit.

Los Angeles,
25 martie 2005, ora 15.00. Polițiști dintr-o unitate locală de combatere a crimei organizate arestează un suspect de posesie de droguri, membru al unei organizații criminale euroasiatice. De data aceasta nu găsesc droguri. În schimb, găsesc o pictură, portretul unei femei cu o fundă la gât. Pentru a afla despre ce este vorba, contactează un curator local, pe Bob Wittman și echipa FBI care se ocupă de obiecte de artă furate. După ce se fac scanări și se verifică baza de date, pictura este identificată ca fiind Renoirul care lipsea, Jeune Parisienne, dispărută în urmă cu cinci ani din Suedia.

Când poliția îl interoghează pe unul dintre hoți, acesta le spune unde se află cealaltă pictură, mult mai valoroasă, furată de la Muzeul Național: Rembrandtul. Tot el dezvăluie numele și datele de contact ale celor care dețineau Autoportretul.

Având numerele de telefon, Wittman și omologul lui din Suedia, detectivul Magnus Osvald de la poliția din Stockholm, pun la cale un plan complicat de atragere în capcană a hoților, pentru a recupera pânza. „M-am dat drept expert în artă care lucrează pentru o grupare de crimă organizată din America“, explică Wittman. „Am zburat la Copenhaga, apoi am intrat în contact cu cei din Stockholm care aveau pictura.“

Copenhaga,
Hotel Scandic, 15 septembrie 2005, ora 10.00. Wittman e în camera lui, așteaptă un telefon. Este obișnuit să fie mereu pe drumuri. Există luni în care petrece mai mult timp vorbind la telefonul mobil decât stând acasă cu cei trei copii și cu soția lui de 23 de ani. Pe lângă Statele Unite, a lucrat în Brazilia, Ecuador, Franța – în 18 țări cu totul. Sunt zile în care se trezește și nu știe în ce oraș se află.

Azi, ca de obicei, s-a cazat la un hotel sub un nume fals, cu documente de călătorie false. O parte importantă a muncii lui este aceea de a se da drept altcineva. Îi e de mare ajutor faptul că are genul de figură ușor de uitat. Înălțime medie, greutate medie. Un om obișnuit. Într-o încăpere aglomerată s-ar pierde imediat în peisaj.

Uneori însă, asta poate fi o problemă. Cu trei ani în urmă, într-un hotel din Madrid, a trebuit să se arunce pe podea când trupe de elită spaniole au năvălit în cameră pentru a-l aresta pe Angel Suarez Flores, șeful unei organizații criminale. Flores îi oferise lui Wittman o comoară a artei medievale flamande, Ispitirea Sfântului Anton de Pieter Bruegel cel Bătrân. Fusese furat dintr-unul din apartamentele celei mai bogate femei din Spania, împreună cu alte pânze, pictate de Goya, Pissaro și de pictorul japonez Foujita. Când au dat buzna polițiștii în cameră, Wittman a scăpat cu viață numai plonjând sub un pat și strigând: „Nu trageți! Bueno hombre! Băiat bun!“

Wittman tocmai verifica
banii aduși din State pentru cumpărarea Rembrandtului – 250.000 de dolari cash – când îi sună mobilul. Era poliția suedeză. „Cei trei hoți de obiecte de artă au venit cu trenul, unul dintre ei ținând pictura într-o pungă de cumpărături. Au schimbat trenul la frontiera dintre Danemarca și Suedia“, își amintește el. Poliția suedeză nu i-a arestat imediat. A vrut să-i prindă vânzându-i lui Wittman tabloul furat. Baha și Dieya Kadhum, cei doi frați irakieni achitați, și un suedez de 29 de ani, Alexander Lindgren, credeau că sunt pe cale să le iasă și ultima mișcare din acest jaf istoric. De fapt, se întreptau spre capcana perfectă.

În Copenhaga, Lindgren și doi dintre frații Kadhum înconjoară de câteva ori hotelul pentru a se asigura că nu sunt urmăriți. Wittman, folosind un număr de telefon obținut de la informatorul său din Los Angeles, îi sună pe mobil și stabilesc o întâlnire cu șeful lor, Baha Kadhum, în holul hotelului.

Kadhum are spre 30 de ani: păr negru, față uscățivă, ten gălbui, pleoape căzute. Poartă blugi de designer, un tricou și pantofi scumpi de piele. Wittman povesteßte: „Am discutat cum se va desfășura vânzarea. Mergem sus. Arăt banii. Dacă-i convine, îmi arată pictura, care e afară la ceilalți doi“.

Un element-cheie al muncii lui Wittman este ceea ce el numește „câștigarea și trădarea încrederii“. În toate operațiunile sub acoperire există un moment culminant, decisiv: momentul în care băieții răi trec de la suspiciune la încredere. Wittman îl numește „momentul acceptării“. Scurtul timp care precede acest moment este cel mai pe-riculos. Dacă îi transpiră mustața sau zâmbetul îi trădează nerăbdarea, gata, ar putea fi „mirosit“ și și-ar putea pierde viața. Dar anii în care a tot practicat arta inducerii în eroare îl fac pe Wittman să arate, la momentul intrării lui Kadhum în camera de hotel, binevoitor ca un profesor de istorie de liceu. Kadhum este cel tensionat, în timp ce Wittman, bătându-l prieteneßte pe spinare, se asigură că nu poartă pistol sau cuțit. Kadhum se uită atent peste tot, de parcă s-ar fi așteptat să mai fie cineva acolo. Wittman își amintește: „Se foia întruna. Doar când s-a văzut cu banii în mână s-a relaxat. Banii îi dădeau încredere. Și asta a fost marea lui greșeală“.

Kadhum spune
că se va întoarce cu pictura în câteva momente. Trece o jumătate de oră și nici urmă de Kadhum. Dacă ceva nu a mers? Dacă Wittman a fost „mirosit“? Hoții de obiecte de artă sunt prudenți, spune Wittman, care explică: „În general, sunt urmărit. Așa că nu trebuie să mă duc nicăieri înainte de a scăpa de ´coadăª. Dar trebuie să fii conștient că există mereu posibilitatea să nu fi scăpat“. Și întotdeauna îi urmărești și tu pe ei. Trebuie să fii cu ochii pe cei care stau cu ochii pe tine. Dar niciodată nu trebuie să o faci de unul singur. Wittman lucrează mereu cu o echipă. În cazul acesta, polițiști suedezi și danezi își desfășoară activitatea în camera de deasupra și în cea de alături. Camera lui Wittman este ascultată, iar într-o veioză există și o cameră de filmat minusculă.

„După ce i-am arătat un pic banii, Kadhum a ießit din camera de hotel și a coborât. Ceilalți doi erau pe stradă, cu o plasă. Dar toți trei au mers apoi într-o altă cameră de hotel, unde un al patrulea chiar avea pictura“, spune Wittman. Apoi recunoaßte zâmbind: „Sunt buni. Cealaltă plasă era doar o păcăleală“.

Când, în sfârșit, Kadhum se întoarce la hotel, duce pictura într-o geantă roșie de fetru legată strâns cu șnur. „Mi-a fost greu să desfac geanta – nu mai spun că nu era niciun cuțit în cameră!“, îßi amintește Wittman râzând. Rembrandtul era acolo.

– A fost vreodată scoasă din ramă?, a întrebat Wittman.

– N-am atins-o niciodată, zise Kadhum.

– Iubitor de artă?

– Nu. O fac doar pentru bani.

Wittman duce pictura în baie și o verifică la lumina unei lămpi cu ultraviolete, ca să vadă dacă tabloul e fals sau deteriorat. În numai câteva secunde se va dezlănțui iadul pe pământ.

Wittman stinge lampa și dă semnalul prestabilit: „Batem palma!“, îi strigă el lui Kadhum.

Ușa se dă într-o clipă de perete ßi intră polițiștii danezi. Wittman protejează pictura cu propriul corp. Cei cinci agenți au costume de protecție și arme semiautomate. „Stai!“, urlă la Kadhum.

Muzeul Național
din Stockholm, 20 septembrie 2005, ora 18.00. Se aud dopurile sticlelor de șampanie și blitzurile aparatelor foto, în timp ce Autoportretul lui Rembrandt își reia locul pe perete. Un panou de sticlă antiglonț și niște camere de supraveghere sunt menite să ajute la păstrarea picturii în muzeu.

Wittman nu sărbătorește. Este deja în America și lucrează sub acoperire la alt caz. Invitații care ciocnesc paharele pentru întoarcerea prețiosului Rembrandt nu au nici cea mai vagă idee despre cât de complicată a fost operațiunea de prindere a hoților. Dar Wittman nu e un martir. Iată ce spune dacă îl întrebi cum este să ai un Rembrandt în mână: „E ca o revelație. La fiecare simt aßa“, spune, zâmbind larg.

Frații Kadhum și Alexander Lindgren au fost condamnați pentru că au primit bunuri furate, dar sentințele lor au fost contestate mai târziu printr-un apel făcut la Curtea Suedeză, care a stabilit că aceștia au fost „provocați“ de polițiștii americani și suedezi. Ei locuiesc și acum în Suedia.

FOTO: MUZEUL NAȚIONAL DIN STOCKHOLM, SUEDIA/THE BRIDGEMAN ART LIBRARY (MEDALION)

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza