Ingeri salvatori daruiesc viata

Prea putini donatori. Este lupta mea si a colegilor de la Agentia Nationala de Transplant. Exista, oare, o reteta de a convinge?
 

<p>Statea intinsa pe patul de spital, palida si conectata la multe aparate. Mi-o amintesc si acum. Parca n-ar fi trecut de-atunci zece ani, ci zece ore. A fost primul meu caz in calitate de proaspat coordonator de transplant si mi-a ramas si acum intiparit in minte ca unul dintre cele mai socante. Fata avea doar 19 ani si era insarcinata in luna a noua. Parintii ei nu stiau absolut nimic despre sarcina, dar am inteles ca a fost un scandal urias cand au aflat. Intr-un gest disperat, fata s-a aruncat pe fereastra. A fost transportata la spital, dar eforturile sustinute ale medicilor s-au dovedit in zadar.

"Moarte cerebrala" - acestea au fost cuvintele, teribile pentru multi, care m-au facut sa cunosc acest caz. Pentru mine, acea fata nu reprezenta o pacienta cu tentativa de sinucidere, ci un potential donator de organe. Iar eu trebuia sa stau de vorba cu parintii ei, sa incerc sa le explic ca un simplu "Da" insemna alte vieti salvate.

A fost o discutie lunga, de mai bine de o ora. O mama, un tata, amandoi ravasiti de durere, socati de cat de repede se schimbase totul in viata lor. Au acceptat initial ca fetei lor sa-i fie prelevate organele si astfel sa dea o sansa unui dependent de dializa, unui pacient a carui inima bolnava putea inceta oricand sa mai bata, unui copil nascut cu o boala grava de ficat. Eram la un pas de primul meu succes in noua meserie pe care ma hotarasem sa o imbratisez in afara aceleia de medic generalist la Serviciul de Ambulanta Bucuresti. A fost insa primul esec. O infirmiera din spital, care le era si ruda, le-a spus scurt:
- Sa nu faceti asa ceva!

Si oamenii au renuntat.Au trecut de-atunci zece ani si peste 60 de cazuri in care, fiind "coordonator regional de transplant", am incercat sa-i conving pe oameni cat de important este sa-si dea acordul pentru prelevarea organelor unei rude aflate in moarte cerebrala. In cele mai multe cazuri, raspunsul a fost "Da". Auzeam apoi relatari ale operatiilor de transplant si vedeam chipurile luminate de un nou inceput ale pacientilor salvati.

M-am intrebat si atunci, la primul caz, ma intreb si acum, dupa sute de ore de discutii pe holurile spitalelor: exista oare o "reteta de convingere", o tehnica anume? Te poate cineva invata cum, cat si ce sa-i spui unui parinte desfigurat de durere aflat langa patul unde copilul lui, poate unicul, nu mai poate "trai" decat transmitand viata altor bolnavi? Am invatat: nu exista o reteta pentru asa ceva. E doar un amestec, mereu altul, de emotii, argumente, rabdare si pasiune pentru aceasta meserie. Ce m-a impins pe acest drum dupa ce am devenit medic? Poate asa am simtit ca munca mea e completa, ca drumul e parcurs astfel pana la capat.

Unele discutii au fost scurte, altele au durat si 24 de ore. Sunt cazuri pe care le uiti, sunt povesti pe care n-ai cum sa nu ti le amintesti. Cand baietelul meu, care acum are doi ani, va fi mare, ii voi povesti despre pustiul de sase ani care a fost cel mai tanar donator al meu. Da, recunosc, de cand sunt mama, cazurile in care pacientii sunt copii ma tulbura mai mult ca niciodata. Ma gandesc fara incetare ce e oare in sufletul acelor parinti, ma gandesc cum as fi eu daca Victoras al meu ar pati ceva, cum am fi noi, ceilalti, care tremuram ori de cate ori "piticul" stranuta sau cade din joaca, in fund, in nisipul din parc... Poate si din cauza asta, poate si din mii de alte motive, cazul baietelului de sase ani m-a zguduit teribil de mult.

Era dimineata si abia ajunsesem acasa dupa istovitoarea garda de noapte la Serviciul de Ambulanta Bucuresti. De oboseala, poate, am tresarit nejustificat de puternic atunci cand telefonul mobil a sunat.

- Rosana, vino! E un baietel, potential donator. Are sase ani.

Ma sunau de la Spitalul de Urgenta Floreasca. Am plecat aproape in fuga si tot drumul nu m-am gandit decat la ultimele cuvinte ale medicului de la Urgenta: "Sase ani". Cand am ajuns la spital si l-am vazut pe Andrei, pustiul blondut care incetase sa mai lupte pentru viata lui, am stiut ca n-o sa-l uit niciodata. Legat cu multe fire la aparate mai mari decat el, pustiul parea ca doarme. In cele cateva minute pe care le-am petrecut la capataiul lui am simtit ca-mi trec prin minte, intr-o uluitoare insiruire, cazurile dramatice cu care m-am intalnit adesea in meseria mea de medic pe salvare. Traume, accidente, tentative de sinucidere, copii intoxicati involuntar, toate au venit ca-ntr-o cascada: 38 de ani de viata, din care peste zece petrecuti ca doctor, s-au inghesuit in ganduri triste, langa patul lui Andrei.

- Nu s-a mai putut face nimic, a soptit medicul de la reanimare.

Andrei fusese lovit de o masina chiar pe trecerea de pietoni. Era de mana cu mama lui, dar izbitura a fost fatala doar pentru baietel.
- Mama lui are doar o mana luxata, mi-a spus doctorul in timp ce strabateam impreuna culoarul lung. La capatul lui eram asteptata de mama, tatal si matusa lui Andrei.
Am incremenit cand i-am vazut. Trei oameni care parca asteptau ca cineva sa le spuna ca totul e un vis urat si ca Andrei va aparea in cateva minute, cu un bandaj la mana sau cu cateva zgarieturi la picior.
- Cum de s-a intamplat asa? De ce mi l-au luat pe Andrei?

Mama isi frangea mainile, iar eu am simtit cum lacrimi grele mi se preling pe obraji. Era prima oara cand plangeam de fata cu familia unui donator. Dar Andrei era doar un copil. Iar pentru mine a fost cazul cel mai cutremurator din punct de vedere emotional. Pana atunci nu mai avusesem niciun donator copil.
In primele trei luni ale lui 2008 au fost trei. Alte doua mame, alti doi tati, la fel ca parintii lui Andrei, si-au invins durerea pierderii copiilor si s-au gandit la alti parinti si la alti copii.

- Da, acceptam, a spus mama lui Andrei. Cand am auzit-o, am stiut ca in acea clipa bolnavi a caror viata atarna de un fir de ata primisera dreptul sa spere.

Cateva zile mai tarziu, in biroul de la Agentia Nationala de Transplant, rasfoiam ziarele. "Un baietel de sase ani a salvat trei vieti" a fost titlul care mi-a atras atentia. "Da", cuvantul atat de simplu pe care il rostise mama lui Andrei salvase o tanara de 33 de ani, care a beneficiat de un transplant de ficat, si un baiat si o fata, amandoi de 27 de ani, pe care rinichii prelevati de la micutul donator i-au ajutat sa renasca.

"Datorita transplantului, am sansa sa iau viata de la capat. Faceam de sase ani dializa si o data la doua zile stateam cate patru ore la spital. A trebuit sa termin facultatea la fara frecventa si n-am reusit sa gasesc niciun loc de munca. Cine ar fi inteles ca trebuie sa lipsesc atat de mult de la serviciu? Acum insa, totul se va schimba pentru mine", a marturisit tanara care a primit unul din rinichii baietelului.

"Copilul e cel mai important lucru din viata unui om", a spus printre lacrimi femeia de 33 de ani careia ficatul prelevat de la baietel i-a salvat viata. Tanara din Iasi a povestit dupa interventia chirurgicala ca apreciaza enorm gestul parintilor lui Andrei de a accepta donarea de organe. Ea n-ar mai fi trait mult. Intrase in insuficienta hepatica din cauza unei boli care i-a macinat incet ficatul. A stat opt zile in coma, medicii au reusit sa o salveze, dupa care organismul ei a cedat din nou. Fara transplant, ar mai fi rezistat doar cateva saptamani pe aparatele care ii substituiau functia hepatica. Dar Andrei a salvat-o.

Mi-am gasit inca o data raspunsul la intrebarea: "De ce ma arde meseria asta ca un foc?". Raspunsul: pentru ca stiu ca mult mai multe vieti ar putea fi salvate. Asa cum se intampla in Spania, de exemplu. Acolo am facut cursuri de specializare pentru a obtine acreditarea europeana si a activa pe post de coordonator de transplant. Intr-un singur sfarsit de saptamana, la spitalul din Barcelona, unde m-am pregatit, au fost opt donatori. Adica exact cat avuseseram noi in Romania intr-un an.

Prea putini donatori. De fapt, asta este lupta mea si a colegilor din Agentia Nationala de Transplant. Sa-i convingem pe romani ca donarea de organe inseamna vieti salvate. Inseamna ca un pusti de sase ani, varsta pe care o avea cel mai tanar donator al meu, a ajutat alti tineri bolnavi sa spere si sa traiasca o viata mai buna.

Rosana Turcu are 38 de ani si este medic specialist - medicina de urgenta si medicina de familie. Lucreaza la Serviciul de Ambulanta al Municipiului Bucuresti din 1995 si este si coordonator regional pentru Bucuresti in cadrul Agentiei Nationale de Transplant.

2.000 de romani pe lista de transplant

Romania este in continuare pe unul din ultimele locuri in statisticile de specialitate privind numarul de donatori, chiar daca s-au inregistrat usoare cresteri. Astfel, in anul 2005, statisticile arata ca au existat doar 11 donatori, in 2006 - 22 de donatori, iar anul trecut, 36 de donatori. "In primele trei luni ale lui 2008 am avut deja 14 donatori, fata de doar patru in primul trimestru al anului trecut. Datorita donarilor, s-au realizat deja 38 de operatii de transplant", spune dr. Zota. Conform statisticilor, la sfarsitul anului trecut peste 2.000 de romani se aflau pe listele de asteptare pentru un transplant de rinichi, ficat sau inima, astfel de operatii fiind realizate in spitale de referinta din Romania.

Acordul prezumat

Specialistii din cadrul Agentiei Nationale de Transplant lupta pentru introducerea in Romania a acordului prezumat. Aceasta prevedere exista in aproape toate tarile din Europa, exceptie facand Slovenia, Germania si Marea Britanie. "Acordul prezumat" inseamna ca persoanele ca­re nu si-au exprimat in scris din timpul vietii o alta dorinta vor deveni automat donatori de organe, fara sa mai fie nevoie de acordul familiei. Recent, Ministerul Sa­natatii si Comisia pentru drepturile omului din Senat si-au dat acordul pentru aprobarea acordului prezumat. "Numarul donatorilor va fi mult mai mare, ceea ce va duce si la cresterea numarului de transplanturi", spune directorul executiv al Agentiei Nationale de Transplant, dr. Victor Zota. Se estimeaza ca introducerea acordului prezumat ar creste cu cel putin 30% numarul donatorilor aflati in moarte cerebrala. </p>

Vote it up
169
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza