IZOLAŢI PE INSULA CU DRAGONI

Nişte scufundători eşuează pe o insulă, în vecinătatea unei creaturi periculoase
 

Cu saliva scurgându-se
printre dinţii ascuţiţi, masiva şopârlă s-a ridicat pe picioarele ca nişte turnuri. Pielea gri era placată cu o armură osoasă, iar limba lungă, galben-maronie, săgeta înăuntrul şi-n afara gurii, de parcă încerca să scoată flăcări. Îngrozită, dar şi fascinată, Charlotte Allin, în vârstă de 25 de ani, cerceta monstrul de aproape trei metri lungime. Prietenul său, Jim Manning, de 30 de ani, a luat-o de mână şi i-a simţit degetele tremurând.

Era în iunie, anul trecut. În vara aceea, cei doi călătoreau prin sud-estul Asiei, iar punctul culminant al aventurii lor era această vizită pe Insula Rinca, unde veniseră să vadă cea mai mare reptilă din lume, dragonul (sau varanul) de Komodo.

La doar câţiva metri distanţă, ţinută în frâu numai de doi ghizi cu nişte beţe, stătea o creatură descinsă parcă din filmul Jurassic Park. Varanii, care pot depăşi trei metri lungime şi atinge greutatea de 160 de kilograme, trăiesc în principal pe două insule din arhipelagul indonezian, la 320 km est de Insula Bali.

Cei doi au străbătut apoi pădurea, ca să ajungă la vasul lor. Era ultima după-amiază dintr-o excursie de scufundări care durase trei zile şi avusese ca punct de plecare satul Labuan Bajo, de pe o insulă din apropiere, numită Flores. Deşi interesaţi de fauna şi flora sălbatică, mai aveau totuşi o ultimă scufundare de făcut.

Apele din Insulele Sunda
sunt renumite pentru limpezimea şi frumuseţea lor, dar şi pentru dimensiunea uluitoare a creaturilor lor subacvatice, cum ar fi, de exemplu, diavolul de mare. Dar insulele formează o barieră între Marea Chinei, la nord, şi Oceanul Indian, la sud. Curenţii care trec prin canalele ce se formează între ele se transformă în vârtejuri uriaşe. Scufundătorii trebuie să se lase purtaţi de curent pe lângă recifuri, în timp ce vasele îi urmează îndeaproape.

Originară din Bideford, o localitate din comitatul britanic Devon, Charlotte, care era chelneriţă, dar şi asistentă medicală, şi Jim, fost ofiţer în Marina Regală, care în prezent muncea ca şofer de stivuitor şi constructor de drumuri, erau scufundători experimentaţi.

Cei 11 oameni de pe vas s-au împărţit în două grupuri: cuplul britanic s-a alăturat Helenei Nevalainen, în vârstă de 38 de ani, din Suedia, şi lui Laurent Pinel, de 31 de ani, finanţist din Paris. Liderul lor era o englezoaică, Kathy Mitchinson, de 50 de ani, care pusese bazele firmei care organiza scufundări, alături de un partener scoţian.

La ora 3 după-amiaza,
vasul de scufundări era în poziţia corespunzătoare. Curenţii erau atât de puternici, încât trebuiau să sară brusc în apă, ca paraşutiştii. La 18 metri adâncime, Jim a prins-o din urmă pe Charlotte, care îşi lăsase liber părul blond. Purtaţi de curenţi, au explorat coralii strălucitori din recif. Cu noua lor cameră, Jim a filmat un diavol-de-mare uriaş care aluneca asemenea unui bombardier care nu poate fi surprins pe radar.

După aproape o oră, Kathy le-a semnalat că era momentul să iasă la suprafaţă. Încet, scufundătorii s-au ridicat şi au ieşit la lumină. Vasul era la doar 70 de metri distanţă, aşa că pluteau, aşteptând să fie preluaţi.

Dar membrii echipajului
au luat alţi scufundători, care erau mai încolo, şi nu au mai privit înapoi spre ei. Apoi, curentul a început să-i îndepărteze de vas tot mai mult. Ţipau şi strigau, dar nimeni nu i-a mai văzut. Vasul se făcea din ce în ce mai mic. Se uitau unii la ceilalţi neliniştiţi. „Trebuie să înotăm“, a spus Jim.

Uscatul nu era departe dacă te uitai spre nord, dar curenţii îi purtau spre larg. La sud, erau câteva insuliţe la care nu părea greu de ajuns. Purtau costume speciale care le asigurau flotabilitate.

Dar îi aştepta o mare surpriză.
Forţa curentului crea valuri de recul în dreptul fiecărei insule. Tocmai când înotătorii se apropiaseră şi se pregăteau să simtă uscatul sub picioare, curentul i-a îndepărtat din nou. Au ratat insulele una câte una.

Când au trecut de ele, se întunecase. Se întrezărea o a patra, ca o mare siluetă neagră. Înotau repede, dar curentul îi trăgea înapoi. Cea de-a cincea insulă, ultima din şir, era doar o bucată de stâncă. Au ratat-o şi pe aceea.

Cei cinci scafandri înotau acum în derivă în Oceanul Indian. Fiindcă li se vedeau doar capetele la suprafaţa valurilor întunecate, ştiau că nu aveau nicio şansă să fie salvaţi până în zori – şi, chiar şi atunci, probabilitatea era mică.

Vântul s-a înteţit, iar valurile s-au transformat în cai albi înaripaţi, care îi loveau în faţă. Deodată, Jim şi-a dat seama că un vârtej îi separase pe el şi pe Charlotte de ceilalţi.

Pe Charlotte o cuprinse deznădejdea. Jim i-a spus ferm: „Vino-ţi în fire! Trebuie să-i prindem din urmă pe ceilalţi şi să rămânem toţi împreună“. Charlotte şi-a recâştigat concentrarea. Au înotat din greu şi i-au ajuns pe ceilalţi, iar Jim i-a prins pe toţi la un loc cu dispozitivul folosit pentru agăţarea echipamentului de scufundare.

Strânşi laolaltă, priveau stelele. Deşi disperată şi înfricoşată, Charlotte a luat o hotărâre. Voi supravieţui ori-ce-ar fi!,
şi-a spus ea. În următorul moment, ceva mare şi negru s-a îndreptat spre ea. I s-a oprit inima pentru o clipă: Un rechin!

Dar nu era decât un buştean plutitor, de doi metri lungime şi 45 de centimetri diametru. „Ţineţi-vă de el!“, a strigat Jim.

Înotătorii s-au agăţat de lemnul acela,
în timp ce îşi mişcau picioarele ca să nu îngheţe. Unii şi-au eliberat centurile şi şi-au pus măştile ca să se ferească de apa sărată care le venea în faţă.

Jim a aprins bliţul camerei de filmat de mai multe ori, sperând să atragă atenţia cuiva.

Helenei îi era rău de la apa sărată pe care o înghiţise. Charlotte îşi înfipsese degetele în crăpătura unui buştean şi a descoperit că îşi putea încălzi obrajii reci respirând aer cald în mască. Jim a glumit, ca să o înveselească: „Kathy, sper că nu ne mai taxezi pentru încă o noapte de scufundări!“. Între timp, făcea fotografii. „Hai, zâmbiţi! Mâine vom fi într-o crâşmă!“ Când intrau într-o vâltoare, el cânta celebra melodie a lui Kylie Minogue Spinning Around.

Lui Charlotte îi clănţăneau dinţii, dar continua să vorbească, ca nu cumva ea şi ceilalţi să adoarmă.

În momentul în care Kathy
şi-a lăsat capul în mâinile ei, Charlotte a întrebat-o ce animăluţe are acasă.

– Un câine, a murmurat ea, epuizată.

– Şi altceva?

– Paisprezece pisici.

– Cum le cheamă?

– Nu cred că te interesează.

– Ba da, ia spune-mi!

– Chewy.

– Şi pe celelalte?

– Bruce…

Când Charlotte a recunoscut că suferea de sete, Kathy a fost cea care a ajutat-o. „Imaginează-ţi un Sprite rece“, a spus ea. „Du-te la frigider. Deschide uşa. Ia cutia şi deschide capacul. Du-o la buze… Joacă tot acest joc în capul tău“. Charlotte a descoperit că i-a fost de folos.

Jim era genul de soldat
care urmează cursuri de scufundare pentru a se vindeca de teama de înălţime. Trecuse prin toate exerciţiile militare şi absolvise şi o sesiune de instrucţie la Serviciul Aerian Special, iar acum îşi dădea seama că nimic din toate acestea nu se putea compara cu ce li se întâmpla acum.

Chiar şi după cel mai dur antrenament, îngheţat şi epuizat, ştia că, la capătul celor 48 de ore, îl aşteptau un duş cald şi un pat confortabil. Nu şi acum. Viitorul era o necunoscută.

Pe la miezul nopţii, vântul s-a mai potolit şi în jur s-a instalat din nou liniştea. Apoi, scafandrii şi-au dat seama că se apropiau de ceva mare şi negru, ca un cer de noapte fără stele. Pământ!

Împingându-se unul pe celălalt, au manevrat buşteanul astfel încât să-l ghideze spre mal. Jim se aştepta ca şi de această dată curenţii să-i tragă în larg, dar, în schimb, aceştia i-au purtat de-a lungul unui canal şi au ajuns într-un golf mare. Jim s-a oferit să inspecteze malul.

Era o plajă abruptă,
acoperită cu bolovani care se loveau unul de altul la fiecare val. Ţinându-se de pietre, Jim a încercat să-şi dea jos costumul, în timp ce îl loveau valurile.

Unul câte unul, şi ceilalţi au părăsit buşteanul. Jim i-a propulsat cu propriul trup până la mal şi i-a ajutat să îşi dea jos labele de scafandru.

Toţi cinci erau pe uscat. Era ora 12.32 noaptea. Stătuseră în apă aproape zece ore.

Lipiţi unul de celălalt, Jim şi Charlotte s-au îndreptat cu uşurare spre un petic de iarbă rară care creştea pe bolovani. Aveau şoldurile pline de lovituri şi julituri provocate de impactul cu buşteanul .

„Această insulă este Padawa“, le-a spus Kathy. „Ştiu că există un sat de pescari chiar după deal. Putem merge acolo mâine de dimineaţă, să cerem ajutor.“

În zori, Jim şi Kathy au stabilit că trebuie să caute neapărat ajutor. Drumul era prea greu pentru Kathy, aşa că ea s-a întors, lăsându-l pe Jim să meargă singur mai departe.

Vase de pescuit traversau golful. Au încercat să-şi facă simţită prezenţa, să strige, să facă semne, dar nu i-a observat nimeni.

Cu ajutorul bolovanilor de pe plajă, au format cuvântul S.O.S. pe platoul cu iarbă.

Kathy avea o lupă cu care se uita la căluţii-de-mare. A încercat să aprindă focul cu ea, dar nu a reuşit decât să obţină un fum dens. Laurent a înotat până la o insuliţă din golf şi a adunat moluşte, apoi a mai stat acolo, sperând să zărească vreun vas de pescuit.

Plaja era frumoasă,
dar neospitalieră, cu stânci abrupte, arbori întunecaţi şi tufăriş des. Cerul sclipea şi nu exista apă potabilă. Charlotte s-a ascuns la umbra unei stânci şi a început să joace X şi 0 cu Kathy, pe nisip.

Ţipătul Helenei i-a lovit ca un fulger. O văzuseră arătând cu degetul în apa adâncă. Acolo era un monstru sinistru, de aproximativ doi metri lungime: un varan.

Reptila a apucat cu gura
costumul de scufundări al lui Jim. Femeia a aruncat cu pietre în el. Kathy îl ameninţa cu un băţascuţit. Uriaşa şopârlă se trase încet înapoi, asaltată de o salvă de pietre.

– Ce ne vom face la noapte, când se întunecă?, întrebă îngrijorată Charlotte.

– Nu te teme, noaptea stau la adăpost, a asigurat-o Kathy.

Dar cu Jim ce se întâmplase? Dacă erau dragoni acolo, la urma urmei aceasta nu putea fi insula Padawa. Iar în acest caz, plecase în căutare de cai verzi pe pereţi.

Cu un nod în stomac, Charlotte şi-a amintit ce îi spuseseră ghizii din Rinca despre varani.

Săreau din tufe la căprioare, porci sălbatici, bivoli şi, câteodată, chiar şi la oameni. Un băiat fusese ucis cu un an în urmă în afara satului. Circula şi zvonul că un baron elveţian, mare iubitor de păsări, fusese mâncat în urmă cu câţiva ani.

Dacă nu reuşesc să-şi ucidă prada pe loc, varanii o urmăresc, pentru că saliva lor e plină de bacterii care aduc moartea în câteva ore.

Un varan de 45 de kilograme fusese văzut, la un moment dat, consumând un porc de 38 de kilograme în nu mai mult de 20 de minute. Alţii fuseseră observaţi înghiţind prada cu tot cu arborele în care era, pentru ca, ulterior, să elimine copacul. Iar Jim nu se aştepta să dea peste o astfel de vietate aici.

Scufundătorii se înghesuiau
unii în alţii pe măsură ce după-amiaza se scurgea. Epuizată, Charlotte aproape că aţipise, când a fost trezită de un alt ţipăt.

De această dată, dragonul era la mai puţin de doi metri distanţă. A apucat cu dinţii costumul Helenei, care era lângă capul ei. S-a tras înapoi pe măsură ce femeia arunca cu pietre, apoi s-a întors, cu limba şfichiuind, către piciorul Helenei. Aceasta a aruncat spre animal cu centura ei grea de la costumul de scafandru.

Dragonul a muşcat puţin din curea, apoi i-a dat drumul. Kathy a apucat un băţşi l-a aruncat spre capul lui. Dragonul a înfruntat-o, dar apoi s-a retras. Inima lui Charlotte bătea nebuneşte. Nu-i venea să creadă ce i se întâmplă. Lupta cu un dragon.

Încălţat doar cu labele de scafandru,
Jim a hălăduit toată ziua prin sălbăticie. Şerpi verzui, de 1,2 metri lungime, îi alunecau printre degetele de la mâini când escalada crestele muntoase. La un moment dat, a fost cât pe ce să distrugă un cuib de viespi.

În loc să găsească un sat pe creastă, a văzut mai multe golfuleţe separate de câteva creste. S-a rostogolit spre mare şi s-a aruncat în apă să se răcorească, apoi şi-a croit drum cu greu şi a înotat către următorul golf, după care spre următorul… A adunat melci-de-mare, le-a zdrobit carnea şi şi i-a băgat cu forţa pe gât.

Până la amiază,
picioarele însângerate nu-l mai ajutau să meargă mai departe şi s-a oprit puţin, să se uite la mare. Vedea trecând navele de pescuit. A scos nişte zgomote uşoare, dar gura îi era prea uscată ca să se deschidă. Spre înserat, şi-a făcut un pat din frunze uscate şi a început să se roage să fie găsit.

Cea de-a doua noapte a fost lungă şi înspăimântătoare. Charlotte mai aţipea, dar de jur-împrejur se auzeau o mulţime de zgomote ciudate. Îşi imagina umbre ciudate acolo, în întuneric. Spre seară, Laurent înotă din nou spre stânci, sperând să atragă atenţia pescarilor. Din păcate, nu apărea niciunul.

Până la ora 11.30, nu văzuseră nimic. Perspectiva nu era încurajatoare. Aveau mare nevoie de apă, dar pădurea era teritoriul dragonului.

Prin ochii întredeschişi,
Charlotte a văzut alt vapor îndepărtându-se de insulă. Dar de data aceasta, s-a întâmplat ceva diferit: acesta s-a întors. Apoi, s-a apropiat un vas de croazieră alb. Cineva de la bord le-a făcut cu mâna. Charlotte a făcut şi ea la fel, după care i s-au înmuiat genunchii şi s-a prăbuşit.

Căutarea scufundătorilor dispăruţi, orchestrată de partenerul lui Kathy, începuse din noaptea când au dispărut. După ce i-a luat pe cei patru, vasul a mai făcut verificări de-a lungul coastei. După o oră, Jim a fost cules şi el de pe stânca pe care stătea.

• Scufundătorii au aflat ulterior că eşuaseră pe insula Rinca, nu Padawa. Nimeni nu a fost rănit grav şi, la scurt timp după ce au fost salvaţi, Jim şi Charlotte s-au întors în Marea Britanie.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza