Gradina stramosilor

Dupa ce viata i-a fost distrusa de o tragedie, o femeie si-a regasit pacea si dorinta de a trai, readucand la viata o gradina in paragina Foto: Prin amabilitatea Kings Walden
 

<p>Azaleele au inflorit si s-au ofilit intr-o explozie de nuante de roz si de culoarea piersicii. Trandafirii mei au boboci mov si de culoarea caisei. Jacarandelele (n.r.: arbore din America tropicala, cu flori tubuloase albastre, miros placut si cu lemn frumos, folosit in ebenisterie) si pomii viu colorati, purpurii si stacojii, sunt in plina perioada de inflorire, in timp ce tiboboya se vor umple in curand de flori galbene - culoarea fericirii.

Intr-o dimineata, saptamana aceasta, iesind in gradina mea, am fost intampinata de un arbust care inflorea pentru prima oara. Este unul dintre primii pe care i-am plantat. Un fir subtire se ridica, precum o mana intinsa, din frunzis, fiecare deget fiind cate o floare rosu-sangeriu. Deodata, am simtit cum pe obrazul meu se prelinge o lacrima. I se spune tufisul inimii-frante si inflorirea lui este povestea mea despre speranta. 

Cand m-am mutat la Stone Cottage, Africa de Sud, cu trei ani in urma, eram ca o carpa aruncata la cosul de gunoi al disperarii. Ultimii trei ani din viata mea fusesera un cosmar.

Fratele meu, Steve, murise in urma unui infarct. Fiul lui, Benjamin, nepotelul meu de numai 18 luni, murise la spital, dupa o operatie nereusita. Un bun prieten de-al meu, Andrew, fusese asasinat. Iar eu insami trecusem prin experienta de a fi legata fedeles si de a mi se pune un pistol de 9 mm la tampla, in timpul unui jaf armat in propria mea casa. Ceva mai tarziu, divortasem.

Dupa moartea lui Steve, m-am lasat prada suferintei cumplite, alimentata de alcool si tranchilizante, muncind in acelasi timp pe branci ca redactor la revista unei companii aeriene. Eram mai tot timpul plecata in calatorie, ceea ce ma mai deconecta putin, dar imi dadea si mai mult sentimentul instrainarii. Eram mereu pe drumuri - trezindu-ma la Bombay sau New Orleans, Dar El Salaam sau Cardiff cu acelasi gol in inima. Nu reusisem inca sa accept disparitia lui Steve cand a murit si fiul lui, Benjamin. A trebuit sa facem fata, ca familie, acestei tragedii incredibile.

In acelasi timp, casnicia mea incepuse sa se clatine serios. Ma cufundam in autocompatimire si depresie, izolare si lipsa de comunicare. Mi-am dat demisia de la serviciu in speranta ca mai putine calatorii imi vor da sentimentul stabilitatii. Sotul meu m-a parasit chiar in ziua in care am inceput sa lucrez in calitate de colaborator la un ziar local.

Trei saptamani mai tarziu, s-a intors acasa, iar dupa alte trei saptamani, nasul lui Benjamin si cel mai bun prieten al meu, Andrew, care era fotograf, a fost ucis in atelierul sau din Braamfontein, langa Johannesburg. Aceasta era a treia inmormantare in trei ani, iar eu nu mai aveam energia necesara ca sa simt vreo tristete. Eram pur si simplu nauca. Fugeam de munca, am suferit o cadere nervoasa si am stat o saptamana internata in spital, luand tot felul de medicamente antidepresive puternice.

La iesirea din spital, am inceput sa scriu cartea "Garden Of My Ancestors" ("Gradina stramosilor mei"). Am facut o intelegere cu sotul meu, ca el sa ma sustina financiar timp de trei luni. Cateva zile mai tarziu, el si-a pierdut serviciul.

O luna dupa aceea, trei barbati inarmati au patruns in locuinta noastra din Johannesburg, ne-au legat fedeles, ne-au luat tot ce aveam, au incarcat bunurile in masina mea si au fugit cu ele. In mod ciudat, jaful a fost tot ce putea fi mai bun pentru mine. Din cauza violentei atacului, viata a redevenit brusc importanta. Mi-am dat seama ca nu vreau sa ma autodistrug si am fost cuprinsa de dorinta de a urma calea vietii, tocmai pentru ca scapasem de la moarte.

Am privit aceasta experienta ca pe o interventie a stramosilor mei si am putut, in sfarsit, sa ma despart de Johannesburg si de sotul meu, si sa cumpar Stone Cottage si o bucata de teren in Agatha, langa Tzaneen, in provincia Limpopo, in imediata apropiere a casei parintilor mei. Proprietatea lor, Kings Walden, era in familia noastra de peste o suta de ani, iar gradina - cultivata initial de bunica mea Elsie si ingrijita apoi de mama mea - parca m-a imbratisat si mi-a oferit muti, un leac traditional african, pentru propria mea tamaduire.

Gradina stramosilor mei mi-a adus alinare. Nasterile, decesele, casatoriile si relatiile sentimentale sunt brodate in acest peisaj - sunt parte a copacilor, solului, pasarilor si florilor. Ele fac gradina sa creasca.

Am petrecut aici ore, dimineti, seri, zile intregi, plangand si revoltandu-ma, gandindu-ma la viata cu enigmele si misterele ei, cu durerea si caracterul sau imprevizibil. In mijlocul acestui sanctuar, am inceput sa gasesc rabdarea de a ma vindeca. Cumva, undeva, din negura suferintei, a aparut o raza de speranta. Gradina mi-a oferit metafora, nu doar pentru carte, ci si pentru cadrul meu emotional.

In timp ce gradina elaborata si minunata de la Kings Walden vorbea despre dragoste, viata, moarte si speranta de aproape o suta de ani, propria mea gradina era un „bosco“ (termenul italienesc pentru padurice), o salbaticie rebela si scapata de sub control. Stone Cottage era inconjurat de un gard viu imposibil de strapuns, un amalgam de maracini intepatori, buruieni vanoase si plante parazite agresive si stufoase. Dureaza aproape sapte ani ca sa fasonezi o gradina, dar, asa cum spune si proverbul chinezesc, „calatoria de o mie de kilometri incepe cu primul pas“.</p>

Vote it up
446
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza