Grădinarul dansator

Regizorul de film Milos Forman își amintește una dintre cele mai frumoase întâlniri din viața sa
 

TWYLA THARP a fost prima care mi-a atras atenția asupra dansatorului înalt, bine făcut, cu părul rar și un zâmbet prietenos pe fața îmbujorată. „Dacă n-ar fi el, n-aș mai fi în Praga“, spunea ea.

Filmam „Amadeus“ și totul era confuz în mintea mea, dar am început sæ-i acord atenție acestui tip. Twyla forța la maxim limitele dansatorilor ei din grupul Chorea Bohemica, trupurile lor scoteau la propriu aburi, iar ei erau gata să renunțe, dar tipul înalt i-a strâns laolaltă pentru a mai repeta încă o dată coregrafia. „Hai, prieteni, să o mai facem o dată pentru micuța doamnă“, a pledat el în fața colegilor săi. „E atât de drăguță și inofensivă! Hai să o ajutăm. La treabă cu noi!“

Eram fericit că Twyla nu înțelegea ce le spunea el, dar ea avea dreptate: dansatorul înalt ținea ridicat moralul grupului. Când am filmat o scenă din parodia după „Flautul fermecat“ la Teatrul Shikaneder, el a susflinut partea din spate a calului. Trăgea după el un șir de cârnați, apoi o sticlă și în cele din urmă un porumbel legat de fundul său. Pentru a face asta trebuia să meargă cu spatele sub materialul călduros și după fiecare tură șiroia de transpirație.

Am terminat scena, ne-am mutat în alte locații și am uitat de el. Avea o figură rumenă și prietenoasă de care îti mai aduci din când în când aminte, apoi dispare pentru totdeauna. Sau așa am crezut eu pentru că, după câteva săptămâni, dansatorul cel înalt și-a făcut iar apariția, purtând o salopetă ruptă și niște bocanci vechi. Ne mutaserăm la Castelul Veltrusy, iar el venise timid pentru a ne saluta. Era grădinar acolo, ne explică el, și îi plăcea foarte mult meseria asta.

În ultima noastră zi la Veltrusy, grădinarul dansator a făcut un uriaș foc de tabără pentru cei care produceau filmul. Echipa, epuizată după atâta efort, a fript cârnați, a băut bere, a cântat și s-a relaxat. A fost un gest frumos și i-am mulțumit pentru asta, dar încă o dată nu m-am deranjat sæ-i rețin numele. Câțiva ani mai târziu am primit o scrisoare din Austria, semnată de un oarecare Vasek Kruta, în care mă întreba dacă îmi mai amintesc cine juca rolul de spate al calului în „Flautul Fermecat“. El plecase din țară împreună cu soția și acum erau într-un lagăr pentru refugiați, în Viena, sperând să ajungă în America. Avea nevoie de un girant care să semneze o scrisoare de garanție pentru el. Se Întreba dacă nu aș putea face asta pentru el, dar îmi spunea că ar înțelege perfect dacă nu aș vrea să o fac.

I-am răspuns că este de la sine înțeles că voi garanta pentru el, iar grădinarul dansator și soția lui au ajuns în America. Pe malul unui pârâu de lângă ferma mea se afla o casă mică și le-am spus lui Vasek și soției sale că pot sta acolo până se vor hotărî unde anume vor vrea să se stabilească. În dimineața următoare, l-am văzut pe Vasek săpând în jurul casei cu o cazma. Cumpărasem ferma cu câțiva ani în urmă și avusese chiar și un teren de tenis, dar pe malul iazului și al pârâului era un pământ sterp, iar ceea ce mai rămăsese dintr-o veche livadă era înghițit de tufișuri și buruieni. Vasek nu vorbea engleza, așadar depindea de soție să găsească vechi prieteni, legături, slujbe și un loc în Lumea Nouă în care să se stabilească. Vasek nu prea avea ce să facă, așa că a început să curețe tufele din livadă, să taie crengile uscate, să tundă tufișurile și să pregătească terenul pentru o grădină de legume. Părea a fi în al nouălea cer făcând asta, așa că am mers să vorbesc cu el. „Nu poți face toată treaba asta fără bani“, i-am spus eu, „dar dacă vrei poți sta aici și te plătesc pentru ce faci. Nu e o sumă prea mare, dar poți locui aici gratis, iar eu îți plătesc facturile. Iar dacă mai găsești de lucru și prin grădinile din împrejurimi, eu sunt perfect de acord“.

Vasek nu a mai plecat de la ferma mea. A transformat-o într-o grădină. Avea un talent incredibil de a înfrumuseța și mai mult natura. Curând, a început să crească busuioc chiar în fața ușii de la bucătărie și puteam să-mi fac în fiecare dimineață mic dejunul meu preferat cu mozzarella, roșii, busuioc și ulei de măsline.

Vasek avea multe ocazii să facă bani în afara casei, dar rareori a făcut-o. Unul dintre vecinii mei înstăriți l-a angajat să-i reamenajeze grădina, dar Vasek a rezistat doar două zile. „Nu mă mai întorc acolo“, mi-a spus el. „Nu s-a întâmplat nimic, doar că îmi spun «vrem asta aici, vrem asta acolo» și în cele din urmă le-am spus că, dacă deja știu atât de bine ce vor și unde vor, de ce nu o fac chiar ei“. Probabil că Vasek trăise prea mult în Europa de Est pentru a putea avea succes în afaceri, dar era un grădinar genial dacă îi dădeai mână liberă. Își petrecea tot timpul afară, era tot timpul activ, nu a fumat și nu a băut niciodată și, cu toate acestea, starea sănătății sale părea tot timpul precară. Era bolnav de inimă și a ajuns să facă un bypass. După aceea, a început să obosească foarte repede și chiar și câțiva pași erau o luptă. Doctorul l-a diagnosticat cu boala Lou Gehrig, o afecțiune teribilă care slăbește mușchii. Căderea sa era nemiloasă.

Încă se chinuia să mai lucreze la fermă, dar nu reușea, așa că am angajat pe cineva să-l ajute. Se deplasa cu greu afară să supravegheze cum se lucrează. Nu știam că va fi ultima zi la fermă când m-a chemat să vorbesc cu el, deși simțea că sfârșitul era aproape. A început să-mi spună tehnic ce trebuia să fac cu pământul „când el nu va mai fi aici“.

„Despre ce vorbești, Vasek, cum adică să nu mai fii aici?“ i-am spus eu. A izbucnit în lacrimi și m-a strâns în brațe. „Ai făcut toate astea, Vasek! Totul ți se datorează“, i-am spus eu.

Vasek și-a desfăcut brațele și amândoi ne-am șters lacrimile și am privit pe fereastră la copacii înalți pe care el îi plantase cândva ca puieți, ne-am uitat îndelung la pajiștile îngrijite și la delicatele insule de flori, ne-am dus privirile spre grădina ascunsă pe care el o strecurase în pădurile sălbatice din Connecticut.

Vasek s-a dus la spital mai târziu în acea zi și a murit în ziua următoare. Nu l-am mai văzut. Dacă e să fiu foarte onest, dacă îmi amintesc ceva din acele zile când mă uit pe geam, îmi amintesc ursul negru. Probabil că tocmai se trezise din hibernare când a apărut, primăvara trecută. Era clar înfometat, deși reușea să arate perfect indiferent. Era o dimineață geroasă când am auzit un zgomot și am coborât pe scări. Am crezut că ursul auzise când coboram tropăind scările, dar nu mi-a aruncat nici măcar o privire. Continua să-și facă de lucru cu mâncarea pentru păsări ca un copil care-și toarnă bombonele M&M în gură.

De aceea, acum îmi vine în minte ursul acela mare și negru când mă uit pe fereastră, dar probabil nu ar trebui să privesc superficial acea amintire, ci ar trebui să văd sensul ei mai profund. La urma urmelor, nu Vasek a pus acel suport cu hrană pentru păsări lângă fereastră? Nu el a plantat mesteacănul de care este agățat? Nu cred în reîncarnare. De ce aș crede, ursul nu mi-a aruncat nici măcar o privire, dar poate chiar Vasek l-a adus acolo și mi-a dăruit amintirea aceea magică. De ce nu ar fi așa? Ce știu eu? Ce știm noi toți, la urma urmelor?

DIN VOLUMUL „TURNAROUND: AN UPDATED MEMOIR“, (C) MILOS FORMAN AND JAN NOVAK 1994, 2007

Vote it up
51
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza