Grădina strămoşilor

După ce viaţa i-a fost distrusă de o tragedie, o femeie şi-a regăsit pacea şi dorinţa de a trăi, readucând la viaţă o grădină în paragină
 

Azaleele au înflorit şi s-au ofilit într-o explozie de nuanţe de roz şi de culoarea piersicii. Trandafirii mei au boboci mov şi de culoarea caisei. Jacarandelele (n.r.: arbore din America tropicală, cu flori tubuloase albastre, miros plăcut şi cu lemn frumos, folosit în ebenisterie) şi pomii viu coloraţi, purpurii şi stacojii, sunt în plină perioadă de înflorire, în timp ce tiboboya se vor umple în curând de flori galbene – culoarea fericirii.

Într-o dimineaţă, săptămâna aceasta, ieşind în grădina mea, am fost întâmpinată de un arbust care înflorea pentru prima oară. Este unul dintre primii pe care i-am plantat. Un fir subţire se ridica, precum o mână întinsă, din frunziş, fiecare deget fiind câte o floare roşu-sângeriu. Deodată, am simţit cum pe obrazul meu se prelinge o lacrimă. I se spune tufişul inimii-frânte şi înflorirea lui este povestea mea despre speranţă.

Când m-am mutat la Stone Cottage, Africa de Sud, cu trei ani în urmă, eram ca o cârpă aruncată la coşul de gunoi al disperării. Ultimii trei ani din viaţa mea fuseseră un coşmar.

Fratele meu, Steve, murise în urma unui infarct. Fiul lui, Benjamin, nepoţelul meu de numai 18 luni, murise la spital, după o operaţie nereuşită. Un bun prieten de-al meu, Andrew, fusese asasinat. Iar eu însămi trecusem prin experienţa de a fi legată fedeleş şi de a mi se pune un pistol de 9 mm la tâmplă, în timpul unui jaf armat în propria mea casă. Ceva mai târziu, divorţasem.

După moartea lui Steve, m-am lăsat pradă suferinţei cumplite, alimentată de alcool şi tranchilizante, muncind în acelaşi timp pe brânci ca redactor la revista unei companii aeriene. Eram mai tot timpul plecată în călătorie, ceea ce mă mai deconecta puţin, dar îmi dădea şi mai mult sentimentul înstrăinării. Eram mereu pe drumuri – trezindu-mă la Bombay sau New Orleans, Dar El Salaam sau Cardiff cu acelaşi gol în inimă. Nu reuşisem încă să accept dispariţia lui Steve când a murit şi fiul lui, Benjamin. A trebuit să facem faţă, ca familie, acestei tragedii incredibile.

În acelaşi timp, căsnicia mea începuse să se clatine serios. Mă cufundam în autocompătimire şi depresie, izolare şi lipsă de comunicare.

Mi-am dat demisia de la serviciu în speranţa că mai puţine călătorii îmi vor da sentimentul stabilităţii. Soţul meu m-a părăsit chiar în ziua în care am început să lucrez în calitate de colaborator la un ziar local.

Trei săptămâni mai târziu, s-a întors acasă, iar după alte trei săptămâni, naşul lui Benjamin şi cel mai bun prieten al meu, Andrew, care era fotograf, a fost ucis în atelierul său din Braamfontein, lângă Johannesburg.

Aceasta era a treia înmormântare în trei ani, iar eu nu mai aveam energia necesară ca să simt vreo tristeţe. Eram pur şi simplu năucă. Fugeam de muncă, am suferit o cădere nervoasă şi am stat o săptămână internată în spital, luând tot felul de medicamente antidepresive puternice.

La ieşirea din spital, am început să scriu cartea Grădina strămoşilor mei.
Am făcut o înţelegere cu soţul meu, ca el să mă susţină financiar timp de trei luni. Câteva zile mai târziu, el şi-a pierdut serviciul.

O lună după aceea, trei bărbaţi înarmaţi au pătruns în locuinţa noastră din Johannesburg, ne-au legat fedeleş, ne-au luat tot ce aveam, au încărcat bunurile în maşina mea şi au fugit cu ele. În mod ciudat, jaful a fost tot ce putea fi mai bun pentru mine. Din cauza violenţei atacului, viaţa a redevenit brusc importantă. Mi-am dat seama că nu vreau să mă autodistrug şi am fost cuprinsă de dorinţa de a urma calea vieţii, tocmai pentru că scăpasem de la moarte.

Am privit această experienţă ca pe o intervenţie a strămoşilor mei şi am putut, în sfârşit, să mă despart de Johannesburg şi de soţul meu, şi să cumpăr Stone Cottage şi o bucată de teren în Agatha, lângă Tzaneen, în provincia Limpopo, în imediata apropiere a casei părinţilor mei. Proprietatea lor, Kings Walden, era în familia noastră de peste o sută de ani, iar grădina – cultivată iniţial de bunica mea Elsie şi îngrijită apoi de mama mea – parcă m-a îmbrăţişat şi mi-a oferit muti,
un leac tradiţional african, pentru propria mea tămăduire.

Grădina strămoşilor mei mi-a adus alinare. Naşterile, decesele, căsătoriile şi relaţiile sentimentale sunt brodate în acest peisaj – sunt parte a copacilor, solului, păsărilor şi florilor. Ele fac grădina să crească.

Am petrecut aici ore, dimineţi, seri, zile întregi, plângând şi revoltându-mă, gândindu-mă la viaţă cu enigmele şi misterele ei, cu durerea şi caracterul său imprevizibil. În mijlocul acestui sanctuar, am început să găsesc răbdarea de a mă vindeca. Cumva, undeva, din negura suferinţei, a apărut o rază de speranţă. Grădina mi-a oferit metafora, nu doar pentru carte, ci şi pentru cadrul meu emoţional.

În timp ce grădina elaborată şi minunată de la Kings Walden vorbea despre dragoste, viaţă, moarte şi speranţă de aproape o sută de ani, propria mea grădină era un „bosco“ (termenul italienesc pentru pădurice), o sălbăticie rebelă şi scăpată de sub control. Stone Cottage era înconjurat de un gard viu imposibil de străpuns, un amalgam de mărăcini înţepători, buruieni vânoase şi plante parazite agresive şi stufoase. Durează aproape şapte ani ca să fasonezi o grădină, dar, aşa cum spune şi proverbul chinezesc, „călătoria de o mie de kilometri începe cu primul pas“.

Prima oară când mi-am înfipt mâinile în pământul bogat şi roşiatic din Agatha, am avut sentimentul că mi le-aş fi cufundat în însăşi seva vieţii. Am simţit furnicături în degete, un spasm în coate şi mi s-a zburlit părul – am simţit energia unei alte lumi a cărei esenţă conţine rămăşiţele a milioane de ani de omenire.

Cât de dulce a fost să am din nou, oricât de transformat, sentimentul că dragostea şi bucuria mai pot exista, că mai este speranţă – şi probabil că va fi întotdeauna speranţă, pentru că ea e parte a firii omeneşti, a tenacităţii noastre umane intrinsece.

Pentru prima oară, terminarea cărţii pe care o scriam, plantarea grădinii şi tămăduirea sufletului meu deveneau mai puţin un scop în sine şi mai mult o călătorie.

Am început să mă cufund în paginile cărţilor de grădinărit ale bunicii şi mamei mele şi aşa mi-am început călătoria în lumea grădinilor cu forme precise – în stil zen, englezesc, renascentist, italienesc monastic sau de colecţionar. Am citit despre paturi germinative şi borduri verzi, garduri vii şi plante de apă, despre plante iubitoare de umbră sau bune de pus în ghivece, care caută soarele sau care cresc foarte repede. Numele lor mi s-au învârtit pe limbă: lobelie, toporaşi, condurul-doamnei, ciuboţica-cucului şi clematite.

Am cumpărat pachete cu seminţe şi răsaduri. Am căpătat curaj şi am început să tai altoaie din parcuri publice şi grădini private. Apoi am căpătat şi mai mult curaj – am tăiat o întreagă alee cu copaci şi am demolat un staul vechi pentru a face loc unui heleşteu. Şi am privit uluită cum plantele micuţe începeau să-şi scoată nasul verde la aer, în Agatha.

Am avut, desigur, şi multe dezastre în grădină. Plante care s-au ofilit şi s-au uscat sau au fost arse de soare, seminţe care nu au prins, legume dezgropate de câini, răsaduri distruse de grindină. Chiar am vărsat lacrimi şi m-am mâniat în timpul grădinăritului – din cauze care nu aveau nicio legătură cu plantele.

În ziua în care am plantat arbustul inimii-frânte, am crezut c-o să mă prăbuşesc cu lopata în mână. M-am simţit ca la înmormântare, de parcă mi-aş fi îngropat propria inimă. Când am văzut că tufişul nu înfloreşte, în vara aceea, am plâns.

Aşa cum n-aş fi crezut că îmi voi reveni după moartea lui Steve, Benjamin şi Andrew, n-am crezut nici că grădina mea va creşte. Totuşi, conexiunea de fiecare zi cu pământul, soarele, ploaia, plantele, copacii şi florile a dat roade, atât pe plan fizic, cât şi spiritual. Nu mai iau antidepresive. Sunt mai împlinită ca oricând în ultimii ani – şi, pentru prima oară de când l-am plantat, acum trei ani, arbustul inimii-frânte a înflorit.

Se spune că, dacă plantezi o grădină, plantezi fericire, dar cred că se pot planta şi mâhnirea, durerea, inimile frânte şi amintirile fericite. Inerente grădinăritului sunt ciclurile vieţii, creşterii şi morţii dar şi, la fel ca în viaţă, tirania norocului.

Grădinăritul m-a învăţat ce înseamnă răbdarea, mersul înainte şi pasiunea. Mi-a arătat că, oriunde te-ar purta calea ta, la capătul ei, te aşteaptă surâsul răbdător al zeilor.

ADAPTARE DUPĂ CARTEA „GRĂDINA STRĂMOŞILOR MEI” © 2007 BRIDGET HILTON-BARBER, PUBLICATĂ DE EDITURA PENGUIN BOOKS, AFRICA DE SUD

Notă:
Bridget Hilton-Barber este scriitoareliber-profesionistă şi trăieşte în provincia Limpopo, din Africa de Sud

Vote it up
63
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza