Gladiatori pentru onoare

Îndrăgitul cascador Szoby Cseh transformă tinerii delincvenţi şi pe cei cu dizabilităţi în eroi victorioşi în lupta cu viaţa
 

L
a mesele lungi din sala întunecoasă stau smirnă, cu mâinile la spate, câteva zeci de copii. Fiecare are în faţă câte un sfert de pâine neagră şi o farfurie de tablă în care zace fără vlagă un terci incolor. Defilând prin spatele lor cu bastonul în mână, educatorul strigă:

– Mâncaţi!

Fiecare se repede spre castronul şi pâinea sa. Sau spre ale celuilalt. În timp ce-ţi sorbi terciul, cel de lângă tine o să-ţi apuce pâinea. Şi nu poţi protesta. Educatorul nu ar sta să cerceteze cazul. Regula e: cine strigă primeşte bastoane pe spinare. Aşa că duci un război mut cu comesenii. Poate reuşeşti şi tu să apuci pâinea altuia după ce îţi hălpăi terciul în timp-record, ca un căţel hămesit.

Nu este o scenă dintr-un roman
dickensian, ci dintr-o şcoală de corecţie din România anilor 1950, aşa cum a trăit-o Szabolcs Imre Cseh, un adolescent justiţiar, care îşi găsise propriile metode de a protesta împotriva recent-instalatului regim comunist. Pusese la cale tot felul de farse împotriva activiştilor de partid, dar şi a miliţienilor care, în acea epocă tulbure, arestau pe motive politice sau organizau razii în Piaţa Sfatului din Braşov, confiscând cartelele de pâine şi carne ale oamenilor.

Puştiul, care adesea se căţăra şi făcea echilibristică pe acoperişul Bisericii Negre din Braşov, trăsese la un moment dat o conductă până la arhiva organizaţiei locale de partid, pe care o inundase. Nu o dată asmuţise câinii pe miliţieni, îi făcuse să cadă în canale fără capac sau să-şi descarce arma.

Ai fi tentat să te întrebi
ce se putea alege dintr-un astfel de tânăr, cu multă energie şi spirit de haiduc, care a fost şi „reeducat“? La 17 ani, după şcoala de corecţie, cel care avea mai târziu să devină faimos sub numele de Szoby Cseh, avea deja tâmplele cărunte. Făcuse muncă brută la turnătoria de fontă din Săcele, sudase braţe de macara la zeci de metri de la sol şi chiar învăţase să graveze bijuterii. Dar Szoby s-a construit pe sine aşa cum şi-a dorit. În timpul şcolii de corecţie s-a înscris la liceu, la seral. Muncea opt ore pe zi la Uzina Tractorul, mergea seara la cursuri, iar noaptea se furişa în sala de sport a uzinei, unde se antrena pentru admiterea la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti. „În afară de mine, doar unul din băieţii de la şcoala de corecţie a mai intrat la facultate“, îşi aminteşte el.

El şi-a găsit apoi vocaţia în cinematografie, domeniul care i-a oferit ocazia perfectă de a îmbina mişcarea cu arta. După ce s-a distins în prima echipă de cascadorie românească, la filmul Dacii,
la 23 de ani a fost repartizat la Studioul Cinematografic Bucureşti, pe postul de consilier de lupte, înfiinţat special pentru el. Fiind dependent de mişcare şi acţiune, a devenit faimos şi peste graniţe, realizând din plăcere nenumărate cascadorii primejdioase – unele recorduri sau premiere mondiale – şi regia de mişcare a multor producţii româneşti şi străine. Cine nu se gândeşte cu plăcere la redutabilul călăreţ Buză de Iepure din seria filmelor cu Mărgelatu? De zeci de ani, el predă mişcare scenică la Aca- demia de Teatru şi Film din Bucureşti.

Impunătorul şi nesupusul secui, acum în vârstă de 66 de ani, este în aceeaşi formă de invidiat şi şi-a păstrat neastâmpărul tineresc şi sclipirea războinică din priviri. Vorbeşte ca o furtună, cu voce tunătoare, şi foloseşte acelaşi limbaj colocvial şi colorat şi când glumeşte, şi când îşi mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. A fost dintotdeauna mai mult decât un cascador. A făcut multe la viaţa lui. Dar probabil că, din tot ce a realizat până acum, cel mai mult ţine la un proiect de suflet unic în ţară şi „vânat“ de organizaţii din Ungaria, Austria, Franţa: Programul Gladiator de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile.

În apartamentul social
unde locuiesc opt adolescenţi s-a iscat iar o ceartă. Şi tot de la un fleac: cineva folosise linguriţa altuia. Tonul vocilor creşte şi totul riscă iar să degenereze în bătaie. Într-o cameră, un tânăr retras, cu alură atletică şi voce calmă, încearcă să înveţe la matematică. Nu poate. E prea mare gâlceava. Părinţii nu se văd nicăieri. La casa de copii sunt „părinţi“ cu normă de 12 ore pe zi, care fac greu faţă tuturor problemelor copiilor. Ca să-şi facă lecţiile, Alexandru va trebui să aştepte iar ca ceilalţi să meargă în sufragerie, la televizor.

Când l-a cunoscut pe Szoby,
acum patru ani, Alexandru Vorga avea 17 ani. Crescuse într-un mediu cu tineri fără părinţi sau proveniţi din familii sărace ori dezorganizate. Pentru mulţi din ei, încălcarea legii era literă de lege. Alexandru nu avusese însă probleme cu legea. Cu toate acestea, în sinea lui nu era deloc echilibrat cum părea. „Eram mai agitat. Aveam mereu o stare de enervare. Simţeam nevoia să fac ceva practic“, îşi aminteşte el. Când asistenţii sociali i-au spus că se poate duce să se antreneze cu Szoby Cseh şi echipa lui, Alexandru a profitat bucuros de ocazie. „Prima dată când am văzut demonstraţiile domnului Szoby, am zis că e nebun! Dar văzându-l şi cu părul alb, mi-am spus: Dacă dânsul poate, de ce să nu încerc şi eu?“,
spune Alex.

Prin 1992, Szoby Cseh
adăpostea aurolacii bătuţi de pe stradă la sediul Asociaţiei Cascadorilor Profesionişti din România, din Piaţa Amzei, în Bucureşti. Atunci şi-a dat seama că nici în societatea post-comunistă tinerii delincvenţi nu prea aveau şanse. Cunoscând viaţa din mediul corecţional, a scris un proiect de reabilitare a micilor turbulenţi. Ştia că, lipsiţi de un model puternic, pe care să vrea să îl urmeze, şi influenţaţi de anturaj, aceşti tineri acceptă greu autoritatea, disciplina şi sfatul.

Dar pornea de la premisa că energia de bază a unui individ este cea distructivă sau „criminală“, cum spune el. Aşa că a creat o metodă originală de modelare a acestei energii în sens pozitiv, prin tehnici selectate din disciplinele sportive cele mai spectaculoase, care pun accent pe provocarea sportivă, pe sârguinţă şi fair-play.

Prin toamna lui 2004, proiectul depus de el pe la diverse ministere nu făcuse decât să adune praf pe coperţi. Szoby a renunţat la ambiţiile de anvergură şi l-a depus la autorităţile locale. Aici, lucrurile s-au mişcat mai repede. A doua zi l-a sunat primarul sectorului 3, Liviu Negoiţă. „Mi-a plăcut programul fiindcă era îndreptat într-o direcţie nobilă: recuperarea unor suflete de copii rătăcite. Szoby Cseh m-a convins că le poate da o şansă în viaţă“, spune edilul.

Cu sprijinul unor sponsori şi al primăriei de sector, Asociaţia Gladiator a lui Szoby Cseh a demarat programul în iunie 2005. Sala de sport a Şcolii Generale nr. 22 „Mexic“ a fost dotată cu panou de escaladă, saci de box, pod suspendat, aparate de fitness, plase elastice şi, nu în ultimul rând, şapte profesori-antrenori, personalităţi remarcabile ale unor domenii sportive. Erau pregătiţi să-şi primească „învăţăceii“.

Tinerii care aderă
la proiectul Gladiator urmează fiecare un program de instruire indivi- duală cu disciplină strictă. Nu sunt copii care să aibă şi pantofi de stradă, şi de sport. Când au venit la sală cu singurii lor pantofi, unii nu aveau nici şireturi. Mulţi îşi pierdeau suflul la efort, semnul lipsei de proteine în alimentaţie. De aceea, primăria şi Szoby caută mereu sponsori dispuşi să le asigure şi o masă caldă la antrenament.

La Gladiatori, principalul vector de motivare e onoarea. El le-a explicat că este cel mai mare dar, pe care nu trebuie să-l piardă nici săracul, nici bogatul. Oricine are performanţe deosebite este salutat de ceilalţi cu: „Să trăiţi, Maestre!“. Deci maestru nu e doar Maestrul, ci toţi cei care îi urmează modelul.

Szoby explică: „Atunci când tânărul ajunge să facă nişte exerciţii pe care nu le-a sperat, creşte şi ca personalitate“. Şi apoi vine momentul să intervii şi altfel. Prin metodica lui specială, agresivitatea se transformă în competitivitate: „Doi indivizi care nu se agreează sunt puşi să joace în aceeaşi echipă, să câştige împreună. Atunci îşi remarcă reciproc calităţile, învaţă să se respecte unul pe celălalt. Îi învăţ cum să armonizeze viaţa interioară cu ceea ce fac. Cum să iubească ceea ce fac“.

În trei ani rata delincvenţei juvenile în sector a scăzut cu 70%. Niciunul din cei 350 de copii incluşi în program nu a mai recidivat. Nici chiar Vierme, care avusese 41 de arestări. „El era un combativ. Voia să încalce toate legile. Dar eu am demonstrat că cei mai răi pot deveni cei mai buni. Ei sunt cei mai înnebuniţi să afle de ce un exerciţiu se face într-un anume fel. Aşa ajung să respecte regulile şi să înţeleagă că numai în cadrul lor îţi găseşti libertatea, fericirea şi te realizezi ca om“, spune Szoby.

A scăzut şi rata abandonului şcolar. „A reuşit să intre în sufletul lor. Are harul acesta de a şti să descopere oamenii. Mulţi îşi spun: Să ajung să termin liceul ca să pot apoi face cascadorie, ca Szoby Cseh“,
spune Florin Vasile, directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului – Sector 3, Bucureşti.

Cutezanţă, încredere în sine şi calm.
Acestea sunt atuurile psihologice pe care Alexandru le-a dobândit în cei peste trei ani de frecventare a sălii.

Deşi a crescut la casa de copii, a fost admis la trei facultăţi: de management, de inginerie aerospaţială şi de ingineria şi managementul sistemelor tehnologice. A ales să o urmeze pe ultima.

Consideră că cea mai importantă lecţie de viaţă primită de la maestrul său a fost organizarea mai bună şi atenţia: „Sportul mă ajută să mă concentrez“. Vine în continuare la sala de sport. Când nu are sesiune, îşi ia slujbe temporare.

Fiind Gladiatorul de frunte al lui Szoby, are asigurat un post de instructor la sală. Dar Alex are alte planuri. Vrea să termine facultatea şi să îşi facă o carieră în domeniul tehnic. „N-am avut o copilărie uşoară, dar sunt fericit că am apucat să trăiesc în sistemul în care încă sunt, deoarece familia nu şi-a permis să mă ţină“, spune el. Are undeva părinţi naturali, o soră de trei ani, una de cinci şi un frate de 13 ani. Încă nu e pregătit să îi cunoască, dar vrea să îşi ajute fraţii când o să fie pe picioarele lui.

D
ar nimeni, nici chiar Szoby Cseh, nu a prezis la început că proiectul Gladiator avea să devină o surprinzătoare ocazie pentru a ajuta şi copii din alte categorii defavorizate. La un moment dat, printre cei trimişi de asistenţii sociali la sală au fost şi unii cu dizabilităţi psiho-fizice care fuseseră cooptaţi în găşti de cartier. Szoby a avut atunci prilejul de a le aplica o metodă de antrenament adaptată lor, pe care o elaborase după ani de studiu. Rezultatele au fost uimitoare. Atunci, şi-a spus că, dacă reuşise să ajungă în mintea lor şi să-i motiveze, îi putea ajuta pe mai mulţi ca ei să îşi îmbunătăţească motricitatea. De aceea, a pregătit un nou proiect, destinat copiilor cu handicapuri grave: paralizie cerebrală infantilă, tetrapareză spastică, întârziere psihică severă. Când i l-a expus primarului, Negoiţă a fost sceptic. Dar Szoby i-a spus:

– Facem pariu că în trei luni aceşti puşti, care poartă scutece la 7 şi 17 ani, vor face salturi la plasă elastică, box şi arte marţiale?

– Nu fac pariu cu tine, fiindcă eşti suficient de nebun ca să reuşeşti. Mie să-mi spui de ce ai nevoie, i-a zis primarul.

Copiii din prima grupă cu handicap pe care a primit-o la sală abia puteau merge sau apuca obiecte. Szoby le-a dat o minge şi i-a pus să nimerească o găleată goală. Când reuşeau, se răsturna cu zgomot. „Râdeau. Înţelegeau că au realizat ceva“, povesteşte el. I-a pus apoi să arunce mingea spre el şi se prefăcea doborât când îl nimereau.

Prin metode originale şi cu multă voie bună, în timp-record, cei care abia se puteau rostogoli au învăţat să meargă în patru labe. Cei care abia făceau un pas au început să meargă singuri. În câteva săptămâni, copiii au găsit căi de exprimare şi, mai ales, pofta de viaţă. După două luni, cei cu deficienţe de concentrare şi înţelegere au început să conştientizeze noi situaţii, să dezvolte relaţii de comunicare, chiar să joace fotbal.

Florin Vasile confirmă: „Noi, ca specialişti, nu credeam că metoda sa putea da astfel de rezultate. Copii cu handicap grav, pe care abia i-am putut obişnui să ţină tacâmurile, fac salt la aparat, aterizând pe propriile picioare!“.

Secretul lui Szoby: „Nu trebuie să-i priveşti doar ca pe tuburi digestive, ci ca pe nişte fiinţe care vor să descopere lumea. Kinetoterapia şi masajul singure elimină de fapt din ecuaţie partea afectivă şi volitivă, chiar sufletul lui: copilul nu înţelege de ce trebuie să facă o anume mişcare. Dar când faci nişte lucruri cu plăcere, fiindcă le-ai înţeles, devii cel mai fantastic membru al planetei“, spune el. Unele familii şi-au luat acasă copiii cu dizabilităţi pe care îi plasaseră în centrele sociale şi se mândresc cu progresele lor. Cum au fost posibile? „Cu alţi centri nervoşi decât cei defecţi!“, explică Szoby. „Sistemul nervos e capabil să preia funcţii cu alte părţi ale sale, dar numai în cazul unei emoţii pozitive. Numai acolo unde există Dumnezeu, unde există iubire. Ce nu face omul pentru iubire? E cel mai de preţ lucru!“.

Vote it up
51
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza