Fratia Zidului

Trei frati curajosi si cu multa imaginatie au trecut granita pe rand, din Germania de Est in Germania de Vest. Povestea uimitoare a trei artisti ai evadariiFoto: Jordis Antonia Schlosser
 

<p>Doua aparate de zbor ultrausoare brazdau cerul diminetii, zburand de-a lungul Zidului Berlinului, care se desfasura la numai 250 de metri dedesubt. La stanga "fasiei mortii", puternic luminata, era Vestul, de unde decolasera cu cateva minute in urma avioanele. Acestea erau in principal scaune cu aripi, facute din tevi si panza. La dreapta zidului era Estul, zona periculoasa in care vroiau sa ajunga.

La mansa primului avion se afla Ingo Bethke, care era la fel de incordat ca la propria evadare din RDG, desi zambea cu satisfactie. Granicerii nu dadeau niciun semn de activitate. Regulamentul ii impiedica sa traga intr-o aeronava fara permisiune. Pentru a-i induce si mai mult in eroare, peste vopseaua de camuflaj a aripilor lipisera cate o stea sovietica mare si rosie. Ambii piloti - Ingo si Holger, fratele sau - purtau haine militare, cu stele rosii pe casti.

- Salut, Vultur 2, i-a spus Ingo fratelui sau prin casti. Pun pariu ca acolo jos telefoanele incep sa sune!
Al treilea frate, Egbert, era ascuns in tufisuri, asteptandu-i sa aterizeze.

Cei trei frati crescusera in Berlinul de Sud-Est, intre ei legandu-se o stransa si loiala camaraderie. Galagiosi si pusi pe sotii, dadeau mereu de necaz. Parintii lor erau ofiteri de rang inalt in politie si comunisti puri si duri.

Ingo, mai mare cu un an, avea sapte ani cand s-a ridicat Zidul. Ambitia lui era sa vada lumea, dar acest lucru nu se putea intampla atata vreme cat era captiv in Est. Cand s-a inrolat in armata, s-a inscris intr-un regiment care asigura paza granitei pe o lungime de 80 de kilometri, de-a lungul malului raului Elba, la nord de Berlin. A ajuns sa cunoasca zona si si-a construit un plan atent, pe care l-a tinut secret.

In luna mai a anului 1975, Ingo avea 21 de ani si lucra la curatenia strazilor. Dupa o asteptare de patru luni, a reusit sa inchirieze o masina pentru un weekend. Fara sa spuna nimanui despre planul sau, a condus impreuna cu un prieten pana la "zona verde" a granitei, de-a lungul Elbei, pe unde patrulase el. Acolo nu era zid, dar "fasia mortii" era plina de pericole: in primul rand, era presarata cu nisip greblat atent. Apoi urma un gard solid de fier, blindat cu sarma ghimpata si cabluri ascunse, care activau reflectoarele la atingere. Dincolo de gard era teren minat. Au reusit sa trea­ca. S-au tarat pana la malul apei, au umflat saltele pneumatice si au vaslit in liniste 150 de metri, pana pe malul opus.

Ceva mai sus, pe drum, era parcata o duba a politiei de granita vest-germane.
- E o noapte cam racoroasa pentru inotat, i-a spus ofiterul lui Ingo, cand acesta i-a batut in geam.
- Nu si cand inoti din Est, a spus el.

Evadarea a pus multa presiune asupra familiei de acasa. Parintii lui Ingo si-au pierdut slujbele. Holger, fratele cel mic, era urmarit peste tot. In martie 1983, in noaptea in care implinea 30 de ani, a trecut la actiune. A inchinat un pahar si si-a luat ramas-bun cu emotie de la Egbert, singurul care ii stia planul.

Timp de saptamani, impreuna cu un prieten, exersase trasul cu arcul, si isi testase in padure planul. Holger gasise o strada in apropiere de Parcul Treptow, unde granita era ingusta si era marginita de case inalte. S-a furisat intr-un pod si a ajuns la o fereastra mica de la mansarda.

Cu un arc puternic a tras o sageata care a zburat 40 de metri peste granita, pana la casa opusa. De sageata era legat un fir de nylon, care se desfasura de pe o sticla de sampanie. Cu ajutorul acestuia, Ingo a intins o sarma la inaltime, pe deasupra granitei. Holger a innodat capatul dinspre el in jurul unui cos de fum, iar Ingo a legat capatul dinspre el de bara masinii, apoi a condus cativa metri pentru a intinde bine cablul. Acum incepea partea periculoasa. Holger confectionase un scripete de metal, incastrat intr-un cadru cu doua manere atasate si o curea, ca sa-i sustina incheietura. L-a fixat pe cablu, a apucat bine de manere si ­s-a lansat. Cu un vajait usor, a trecut pe deasupra granitei si a reusit sa ajunga la balconul de la ultimul etaj al cladirii opuse. Doi frati erau in Vest acum.

Ingo si Holger tineau in Koln un local numit "Al Capone" si se tot gandeau cum sa-si ajute si fratele mijlociu. Lui Egbert, agentii Stasi ii dadeau mari batai de cap. Ii oferisera si un bilet gratuit spre Vest, dar i-a refuzat, stiind ca e un test.
- Imi place in RDG, le-a raspuns el.

Lui Ingo i-a atras atentia o poza din revista Playboy, cu un minielicopter in miniatura. S-a dus sa il vada la un targ din Hanovra, dar era doar un prototip. S-au intalnit chiar cu doi piloti fran­cezi, care le-au povestit despre avioanele ultra­usoare. S-au dus in Franta si au zburat cu un astfel de aparat.

- Asta este!, a spus Ingo. Acum putem sa-l scoatem pe Egbert din Est.

Avioanele, cu o anvergura a aripilor de zece metri, nu aveau niciun fel de protectie pentru pilot si pasageri: aveau doar doua locuri alaturate, roti mici si un motor de snowmobil. Pu­teau fi dezasamblate si transportate cu remorca. Pregatirile au durat patru ani. In mai, 1989, Ingo si Holger au condus spre Berlin si i-au trimis lui Egbert un mesaj codat: "Ulrike este bine". Era semnalul ca Egbert trebuia sa se pregateasca.

In noaptea de 25 mai, conditiile meteo se anuntau bune. Fratii din Vest si-au a­sam­blat avioanele pe un teren de sport din parcul Britzer Muhle. Daca unul din ele se prabusea, ar fi trebuit ca celalalt sa se poata ridica de la sol cu toti trei in el. Dar Egbert si Ingo nu erau siguri ca micul avion putea face asta. Ingo a verificat ca firele de transmisie sa fie bine montate. La ora 04.15 dimineata, Egbert s-a ascuns in tufele din parcul Treptow. Peste cateva minute, cei doi piloti si-au pozitionat avioanele in directia vantului si au pornit motoarele. In cinci minute aveau in fata intinderea uriasa a parcului. Ingo a coborat si a ramas pe loc, in timp ce Holger era pregatit sa coboare daca apareau probleme.

- OK, aterizez acum, a spus Holger.

Egbert a iesit din ascunzatoare si a fugit spre avion. A sarit repede pe locul gol de langa Ingo. Nu il mai vazuse de 14 ani, dar nu aveau timp de conversatie. Ingo i-a intins lui Egbert o casca si a ambalat motorul. Cu inca un om la bord, avionul a prins viteza mai greu. Abia daca a reusit sa se ridice la timp ca sa treaca peste copaci. Ingo s-a intors din nou spre Zid, de-a lungul caruia a zburat spre nord. In cinci minute, a zarit cladirea imensa a Reichstagului, veghind in fata, de partea vestica a zidului. Au aterizat chiar pe peluza din fata acestuia. Cele doua avioane s-au oprit, iar fratii au iesit cu strigate de bucurie.

Prietenii care ii asteptau i-au dus la Kurfurstendamm, la o bere. "A fost cea mai buna bere din viata mea", spune Egbert. "Credeam ca nu o sa-mi mai vad fratii niciodata, dar ei au coborat din cer ca ingerii si m-au dus in paradis."

Cinci evadari uimitoare 

1. Opt est-berlinezi aflati la bordul unui vas turistic i-au imbatat pe capitan si pe mecanic si au navigat spre Vest.
2.  Doris si Peter Strelzyk, impreuna cu Petra si Gunter Wetzel, precum si cei patru copii ai lor, au confectionat un balon cu aer cald, cu care au aterizat in siguranta in Vest.
3. O masinuta de doua locuri, care nu era perchezitionata datorita dimensiunilor, a fost adaptata pentru a ascunde un om si a trecut de noua ori granita cu fugari. 
4. Conductorul Harry Deterling a condus trenul subteran la viteza maxima spre Berlinul de Vest, rupand bariera de la Albrechtstrasse si evadand astfel impreuna cu alte 24 de persoane, prieteni si rude ale sale.
5. Inginerul Bernd Boettger a inotat 22 de kilometri in spatele minisubmarinului confectionat de el, pana la un far plutitor danez, in Marea Baltica.</p>

Vote it up
395
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza