Frăția Zidului

Trei frați curajoși și cu multă imaginație au trecut granița pe rând. Povestea uimitoare a trei artiști ai evadării din Germania de Est
 

D
ouă aparate de zbor ultraușoare brăzdau cerul dimineții, zburând de-a lungul Zidului Berli- nului, care se desfășura la numai 250 de metri dedesubt. La stânga „fâșiei morții“, puternic luminată, era Vestul, de unde decolaseră cu câteva minute în urmă avioanele. Acestea erau în principal scaune cu aripi, făcute din țevi și pânză. La dreapta zidului era Estul, zona periculoasă în care vroiau să ajungă.

La manșa primului avion se afla Ingo Bethke, care era la fel de încordat ca la propria evadare din RDG, deși zâmbea cu satisfacție. Grănicerii nu dădeau niciun semn de activitate. Regulamentul îi împiedica să tragă într-o aeronavă fără permisiune. Pentru a-i induce și mai mult în eroare, peste vopseaua de camuflaj a aripilor lipiseră câte o stea sovietică mare și roșie. Ambii piloți – Ingo și Holger, fratele său – purtau haine militare, cu stele roșii pe căști.

– Salut, Vultur 2, i-a spus Ingo fratelui său prin căști. Pun pariu că acolo jos telefoanele încep să sune!

Al treilea frate, Egbert, era ascuns în tufișuri, așteptându-i să aterizeze.

Cei trei frați crescuseră
în Berlinul de Sud-Est, între ei legându-se o strânsă și loială camaraderie. Gălăgioși și puși pe șotii, dădeau mereu de necaz. Părinții lor erau ofițeri de rang înalt în poliție și comuniști puri și duri.

Ingo, mai mare cu un an, avea șapte ani când s-a ridicat Zidul. Ambiția lui era să vadă lumea, dar acest lucru nu se putea întâmpla atâta vreme cât era captiv în Est. Când s-a înrolat în armată, s-a înscris într-un regiment care asigura paza graniței pe o lungime de 80 de kilometri, de-a lungul malului râului Elba, la nord de Berlin. A ajuns să cunoască zona și și-a construit un plan atent, pe care l-a ținut secret.

În luna mai a anului 1975, Ingo avea 21 de ani și lucra la curățenia străzilor. După o așteptare de patru luni, a reușit să închirieze o mașină pentru un weekend. Fără să spună nimănui despre planul său, a condus împreună cu un prieten până la „zona verde“ a graniței, de-a lungul Elbei, pe unde patrulase el. Acolo nu era zid, dar „fâșia morții“ era plină de pericole: în primul rând, era presărată cu nisip greblat atent. Apoi urma un gard solid de fier, blindat cu sârmă ghimpată și cabluri ascunse, care activau reflectoarele la atingere. Dincolo de gard era teren minat. Au reușit să treacă. S-au târât până la malul apei, au umflat saltele pneumatice și au vâslit în liniște 150 de metri, până pe malul opus.

Ceva mai sus, pe drum, era parcată o dubă a poliției de graniță vest-germane.

– E o noapte cam răcoroasă pentru înotat, i-a spus ofițerul lui Ingo, când acesta i-a bătut în geam.

– Nu și când înoți din Est, a spus el.

Evadarea a pus multă presiune
asupra familiei de acasă. Părinții lui Ingo și-au pierdut slujbele. Holger, fratele cel mic, era urmărit peste tot. În martie 1983, în noaptea în care împlinea 30 de ani, a trecut la acțiune. A închinat un pahar și și-a luat rămas-bun cu emoție de la Egbert, singurul care îi știa planul.

Timp de săptămâni, împreună cu un prieten, exersase trasul cu arcul, și își testase în pădure planul. Holger găsise o stradă în apropiere de Parcul Treptow, unde granița era îngustă și era mărginită de case înalte. S-a furișat într-un pod și a ajuns la o fereastră mică de la mansardă.

Cu un arc puternic a tras o săgeată care a zburat 40 de metri peste graniță, până la casa opusă. De săgeată era legat un fir de nylon, care se desfășura de pe o sticlă de șampanie. Cu ajutorul acestuia, Ingo a întins o sârmă la înălțime, pe deasupra graniței. Holger a înnodat capătul dinspre el în jurul unui coș de fum, iar Ingo a legat capătul dinspre el de bara mașinii, apoi a condus câțiva metri pentru a întinde bine cablul. Acum începea partea periculoasă. Holger confecționase un scripete de metal, încastrat într-un cadru cu două mânere atașate și o curea, ca să-i susțină încheietura. L-a fixat pe cablu, a apucat bine de mânere și s-a lansat. Cu un vâjâit ușor, a trecut pe deasupra graniței și a reușit să ajungă la balconul de la ultimul etaj al clădirii opuse. Doi frați erau în Vest acum.

Ingo și Holger
țineau în Köln un local numit „Al Capone“ și se tot gândeau cum să-și ajute și fratele mijlociu. Lui Egbert, agenții Stasi îi dădeau mari bătăi de cap. Îi oferiseră și un bilet gratuit spre Vest, dar i-a refuzat, știind că e un test.

– Îmi place în RDG, le-a răspuns el.

Lui Ingo i-a atras atenția o poză din revista Playboy, cu un minielicopter în miniatură. S-a dus să îl vadă la un târg din Hanovra, dar era doar un prototip. S-au întâlnit chiar cu doi piloți francezi, care le-au povestit despre avioanele ultraușoare. S-au dus în Franța și au zburat cu un astfel de aparat.

– Asta este!, a spus Ingo. Acum putem să-l scoatem pe Egbert din Est.

Avioanele, cu o anvergură a aripilor de zece metri, nu aveau niciun fel de protecție pentru pilot și pasageri: aveau doar două locuri alăturate, roți mici și un motor de snowmobil. Puteau fi dezasamblate și transportate cu remorca.

Pregătirile au durat patru ani. În mai, 1989, Ingo și Holger au condus spre Berlin și i-au trimis lui Egbert un mesaj codat: „Ulrike este bine“. Era semnalul că Egbert trebuia să se pregătească.

În noaptea de 25 mai,
condițiile meteo se anunțau bune. Frații din Vest și-au asamblat avioanele pe un teren de sport din parcul Britzer Mühle. Dacă unul din ele se prăbușea, ar fi trebuit ca celălalt să se poată ridica de la sol cu toți trei în el. Dar Egbert și Ingo nu erau siguri că micul avion putea face asta.

Ingo a verificat ca firele de transmisie să fie bine montate. La ora 04.15 dimineața, Egbert s-a ascuns în tufele din parcul Treptow.

Peste câteva minute, cei doi piloți și-au poziționat avioanele în direcția vântului și au pornit motoarele. În cinci minute aveau în față întinderea uriașă a parcului. Ingo a coborât și a rămas pe loc, în timp ce Holger era pregătit să coboare dacă apăreau probleme.

– OK, aterizez acum, a spus Holger.

Egbert a ieșit din ascunzătoare și a fugit spre avion. A sărit repede pe locul gol de lângă Ingo. Nu îl mai văzuse de 14 ani, dar nu aveau timp de conversație. Ingo i-a întins lui Egbert o cască și a ambalat motorul.

Cu încă un om la bord, avionul a prins viteză mai greu. Abia dacă a reușit să se ridice la timp ca să treacă peste copaci. Ingo s-a întors din nou spre Zid, de-a lungul căruia a zburat spre nord. În cinci minute, a zărit clădirea imensă a Reichstagului, veghind în față, de partea vestică a zidului.

Au aterizat chiar pe peluza din fața acestuia. Cele două avioane s-au oprit, iar frații au ieșit cu strigăte de bucurie.

Prietenii care îi așteptau i-au dus la Kurfürstendamm, la o bere. „A fost cea mai bună bere din viața mea“, spune Egbert. „Credeam că nu o să-mi mai văd frații niciodată, dar ei au coborât din cer ca îngerii și m-au dus în paradis.“

Vote it up
55
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza