Florin Piersic jr: "N-am veleitati de Don Juan"

La 41 de ani, Florin Piersic jr. viseaza la o vacanta de 12 luni pe an. "E doar o utopie, dar una frumoasa"Foto: Arhiva personala
 

<p>Florin Piersic jr. tocmai a terminat gimnaziul. Cel putin la scoala vietii. "Sunt unul dintre actorii care s-au maturizat tarziu", marturiseste rebe­lul artist, ce poate fi vazut acum pe marile ecrane in primul sau rol prin­cipal in lungmetrajul Calatoria lui Gruber. "Scoala mea adevarata a inceput pe la 32-33 de ani. Am irosit mult timp cautandu-mi un drum". Cautarile sale i-au adus deja un portofoliu impresionant: in afara meseriei de baza, mai ponteaza si ca regizor, scenarist, producator de film, edi­torialist, dar si ca scriitor, dupa ce, in iulie, si-a lan­sat prima carte, inti­tulata Opere cumplite. Pe langa toate astea, vrea sa fie si tata pentru fiica sa, Sonia, de trei ani, chiar daca s-a despartit de mama ei, Dorina Chiriac. "Familia ideala nu exista. Sau exis­ta pe termen limitat", explica el. "De asta plec din cand in cand de langa oamenii pe care-i iubesc. Ca sa-i pot iubi in continuare cand ma intorc la ei."

Reader's Digest: In Calatoria lui Gruber ai avut primul tau rol principal intr-un film. Cum ai trait experienta?
Florin Piersic jr.: Sunt unul dintre actorii care s-au maturizat tarziu. Si nu mi-e rusine sa recunosc asta, poa­te cineva o sa aiba de invatat din grese­lile mele. Am stat mult timp fara sa fac mare lucru, fiind angajat intr-un teatru care nu-mi oferea nimic important. Aveam senzatia ca o sa apara cineva si-o sa ma descopere. Gresit. Lucrurile nu merg asa in viata. Dar eram cam infantil pe vremea aia si credeam ca tot ce zboara se mananca. Scoala mea adevarata a inceput pe la 32-33 de ani. Am irosit mult timp cautandu-mi un drum si am pierdut niste ani care nu se mai in­torc. Si niste roluri pe care n-am cum sa le mai fac. Dar sunt constient ca am inca posibili­tatea sa explorez multe te­ri­torii, in masura in care am sa intalnesc oameni cu care sa comunic real.

"Sex, drugs, rock and roll" a fost un moment important in viata mea profesio­nala, poate cel mai important, dar acolo am fost singur, de capul meu. De fapt, spectacolul asta face parte dintr-o etapa in care chiar am fost foarte singur si m-am complacut in situatia asta, trecu­sem printr-un divort prelungit si eram des­tul de afectat. La ora aia "Sex, drugs…" a fost o salvare. Am plecat in Germania, la o prietena, si am invatat textul. Ne plimbam pe strada, ne opream intr-un parc, ea statea cu foile in mana si eu vorbeam cate-o ora, o ora si jumatate. Iar ea ma corecta din cand in cand. Era perfect, nu ma stia absolut nimeni, puteam sa ma-mbrac oricum, puteam sa fiu oricine. Intr-o zi, am facut pe orbul, iar ea m-a dus de mana peste tot; aveam ochelari de soare si observam atent reactiile oamenilor din jur meu. Dar astea au fost totusi experiente singuratice. Acum invat sa relationez cu partenerii mei, cu colegii mei de scena sau de platou de filmare. Ii sunt recu­noscator lui Andrei Zinca pentru rolul din serialul La urgenta. E-adevarat ca m-am inteles bi­ne cu el de la prima intalnire, iar apoi, dupa luni de filmari, am devenit un fel de frati. Dar experienta acumula­ta acolo e foarte folositoare si-acum. Si acolo am jucat unul dintre rolurile principale.

In "Calatoria lui Gruber" sunt personajul caruia i se intampla toate lucrurile, adica protagonistul filmului. Si asta a presupus multa disciplina si atentie. Filmarile nu au avut loc in ordinea cronologica a povestii, asa ca a trebuit sa stiu exact in ce moment al povestii ma aflam, ca sa-mi pot duce personajul pe un drum corect. Gabrea e un regizor bun. Pe platou, a stiut sa-mi aminteasca rapid ce-am discutat la repetitii si sa ma aduca imediat in si­tuatia dorita. Corecteaza lucruri mici, de la o dubla la alta, si observa orice tentativa de minciuna. Asa ca am fost pe maini bune.

RD: Filmele romanesti, extrem de apre­ciate peste hotare, au totusi audiente mici in tara. Cum explici asta?
FP: Lumea nu vine la film ca sa vada ce are si-acasa sau in spatele blocului. Publicul ar vrea sa vada filme ro­ma­nesti care sa-l tina cu sufletul la gura. Iar asta a devenit aproape imposibil, in ziua de azi. Regizorii sunt prea tentati sa exploateze filonul social, deschid televizorul, se uita la stiri si-si aleg un su­biect de scenariu. Mai ales ca tendinta este aceea de a lucra anti-Hollywood si de a demonstra ca se poate fa­ce film intr-un cu totul alt ritm, cu care nimeni nu mai e obisnuit in ziua de azi. Stiu ce spun, pentru ca am cazut in aceeasi capcana acum cativa ani. Problema e ca azi, in festivalurile mari, sunt convins ca ipocrizia pluteste prin aer ca o ceata, e aproape palpabila. Exis­ta filme la care oamenii casca sau adorm, iar cand se aprind luminile in sa­la incep sa discute si sa filozofeze, ca sa nu dea senzatia ca sunt limitati intelectual. Eu nu spun ca ar trebui sa hranim publicul cu productii subme­diocre, pline de ingrediente care vand filmul in orice situatie, sex, violenta si-asa mai departe. Dar trebuie gasita o cale de mijloc, altfel filmele "bune" or sa ajunga niste produse destinate doar catorva intelectuali cu pipa. Am auzit cand eram student o definitie a talentului. Ci­ca talentul ar fi intuitia dozarii juste. Pare o lozinca de doi lei, dar cred ca e valabila in orice situatie. Publicul din Romania nu e tampit si intelege ca cinematografia noastra n-are cum sa beneficieze de bugetele sau logistica unui block-buster american, dar sunt convins ca oamenii si-ar dori sa vada o poveste simpla, spusa chiar cu mijloace putine, care sa-i puna totusi pe ganduri si care sa-i urma­reasca o vreme dupa ce pleaca din sala de cinema. Sa ramana ma­car cu sen­zatia ca nu si-au pierdut timpul degea­ba. Uite, am un exemplu. Prin anii '70, Pacino a jucat intr-un film facut cu mij­loace extrem de romanesti, ca sa zic a­sa. And justice for all, asa se cheama filmul. N-are efecte speciale sau demonstratii de virtuozitate a operato­ru­lui de imagine, dar e foarte bun. Pur si simplu spune corect poves­tea din scenariu, care e solida. Poate ca n-ar fi rau sa ne intoarcem la simplitatea aia. Dar sa nu con­fundam simplitatea cu minimalismul.

RD: Cat de mult te identifici cu ima­gi­nea de Don Juan creata de presa?
FP: Le sunt recunoscator acelor publi­ca­tii ca-mi fabrica o imagine marketabila. Era mai nasol daca spuneau ca sunt im­potent, nu? N-am veleitati de Don Juan. Imi plac femeile si m-am indragostit de cateva ori pana peste cap, in via­ta asta. Dar nu mi se-ntampla in fiecare zi. Probabil ca e si o chestiune de optiune, daca iti dai voie sa ti se in­tam­ple niste lucruri. S-a intam­plat sa stau de vorba cu o femeie si, la un moment dat, sa-mi dau seama ca ea crede ca-i fac avansuri, chiar daca eu eram entuziasmat doar de comunicarea la nivel de conversatie. In general, nu-mi dau voie sa depasesc o anumita limita. Femeia trebuie sa fie cu adevarat speciala, ca sa-mi pierd capul. Si sa aiba mul­ta rabdare, pentru ca s-ar putea sa imbatraneasca pana imi pierd eu capul.</p>

Vote it up
548
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza