FAMILIA MUNȚILOR

 

Minus 2 grade Celsius.
2.034 metri altitudine. Zăpadă de trei metri, cer de cristal și soare orbitor. Genul de vreme în care te simți pur și simplu inundat de lumină. Un grup de peste 50 de oameni înconjoară mica biserică de gheață construită pe platoul de la Bâlea Lac din „Alpii României“ – așa cum sunt porecliți Munții Făgăraș din cauza asprimii, dar și datorită frumuseții lor. În liniștea „albă“ a masivului apăsat de zăpadă se distinge țipătul unui bebeluș. E Astrid Mihaela, ultimul vlăstar al familiei Klingeis, care urmează să fie creștinată în neobișnuitul lăcaș de cult. Günther, capul familiei, își privește cu mândrie nepoțica, fiica celui mai mare băiat al său, Arnold. Privește apoi în jur: cabana, telecabina, hotelul și biserica de gheață, toate poartă marca Klingeis. Sunt ale familiei munților.

Cărarea urcă lin printre tufele
de zmeură și frăguțe, șerpuind la adăpostul brazilor cu trunchiuri proaspăt ceruite. Le poți simți mirosul pregnant în nări. Doi băieți de o șchioapă aleargă în sus și în jos, de-a lungul cărării, nerăbdători că părinții, rămași în urmă, pășesc mult prea agale pentru energia lor debordantă. Tatăl, un bărbat de statură impresionantă, poartă o pălărie verde tradițională germană și își ghidează atent pașii cu un toiag de lemn.

– Uite, Leo, zmeură!, strigă cel mai mare dintre băieți, Arnold.

– Hmm, trebuie să fie bună…, răspunde Leopold, înfigându-se în tufă.

Sunt copiii familiei Klingeis, primul de 13 ani și cel de-al doilea de 12. Sași de origine, cei patru membri ai acesteia s-au întors în vacanță în țara natală, la doi ani după ce au emigrat în Germania, asemenea multor altor familii similare din Transilvania, care au fugit din România în anii ’90. Deși încropise o viață mai bună pentru soția sa, Regina, și cei doi copii ai săi, în Albstadt, la 80 de kilometri de orașul Stuttgart, în landul german Baden-Wuerttemberg, Günther Klingeis nu era împăcat cu sine însuși. Îi era un dor teribil de Avrig – Freck, cum i se zice în germană orașului său natal de la poalele Făgărașilor. De acolo, de mic copil, obișnuia să evadeze în sălbăticia masivului muntos ce străjuiește o bună parte din Ardeal. Permanent, Günther se gândea la întoarcerea acasă – chiar și acum, în timp ce își urmărea copiii zbenguindu-se pe cărarea mărginită de tufele de zmeură. Dintr-o dată, zări, la 40 de metri de băieții săi, o ursoaică ivindu-se din spatele tufelor.

– Băieți, ursul!, le făcu semn, aproape pe nesimțite lui Arnold și Leopold, uitând brusc de gânduri și punând mâna pe pușca vânătorească pe care o avea mai mereu la îndemână în drumețiile de munte. Băieții încremeniră. Într-o fracțiune de secundă, inimile lor o luară la goană într-un ritm nebun. Era un exemplar superb de urs carpatin, dar extrem de periculos, dacă și-ar fi îndreptat atenția spre ei. Arnold își aminti cum tatăl său îi învățase pe amândoi să rămână absolut nemișcați într-o astfel de situație. Îi făcu semn lui Leo să „înghețe“, ca într-o joacă de copii. Günther și Regina îi ajunseră pe cei doi și o luară ușor pe altă cale, îndepărtându-se repede de ursoaica ce se delecta în tufele de zmeură.

Reușiră astfel să-și continue drumeția spre Cabana Negoiu. Drumul spre ea îi oferea mai mereu lui Klingeis senior satisfacția de a-și vedea băieții cum luptă cu muntele, ca într-un antrenament pentru bătălia cu viața.

Oportunitatea de întoarcere
în România a apărut pentru Günther Klingeis la șase ani după emigrarea în Germania, când a aflat că se caută un cumpărător pentru Cabana Bâlea Lac. Amplasată pe platoul lacului glaciar cu același nume, la 2.034 metri altitudine, construcția era, de fapt, o ruină. Mistuită de flăcări, într-un puternic incendiu izbucnit în august 1995, din cabana veche de aproape 100 de ani nu mai rămăsese decât un perete, ce lăsa mereu urme adânci în sufletele lui Günther și a Reginei, de fiecare dată când urcau cu copiii în Făgăraș.

– Ce zici, am putea s-o refacem noi?, o întrebă Günther pe soție, așezându-se pe zidul ars, după contemplareruinei.

– Păi ce ne împiedică?, răspunse femeia, o săsoaică tipică, cu glas și mână de-o fermitate rar întâlnită. Ne-am putea muta apoi chiar aici, la Bâlea.

Zis și făcut. Cei doi soți au decis, în 1998, să-l contactezte pe fostul proprietar și, în același an, au intrat în posesia rămășițelor de la Bâlea. Primăvara următoare, întreaga familia Klingeis a descins pe platoul micului lac glaciar și, s-a apucat cu mic, cu mare să curețe locul și să ridice primii pereți, pornind chiar de la piatra de temelie. „Pentru reconstrucție am strâns bani de la bunici, mătuși, am făcut credite. Dar niciun efort nu era prea mare pentru tatăl meu, în dorința de a se întoarce în Făgăraș“, spune Arnold Klingeis, care pe atunci avea deja 20 ani și devenea deja unul dintre stâlpii familiei.

Arnold studia managementul în turismul, la prestigioasa școală Heidelberg Hotelfachschule, din Germania și urma să preia frâiele afacerii pe care familia vroia s-o dezvolte la Bâlea.

Privind-o pe mama sa cum muncea la refacerea cabanei cot la cot cu bărbații, în condiții dintre cele mai vitrege, Arnold își amintea vorbele de încurajare pe care ea i le spunea uneori pe cărările dintre fragi sau înainte de a pleca la școală: „Nu trebuie să cedezi. Niciodată! Trebuie să lupți până la capăt!“. Și Regina Klingeis știa ce spune. Toată viața a fost o femeie puternică, cu o voință de fier, ce ascundea în ea un vulcan de energie.

Doi ani a durat reconstrucția cabanei. În primii ani după refacere, Regina a fost inima pulsantă de la Bâlea, mai ales că Arnold și Leopold rămăseseră în Germania pentru finalizarea studiilor. În timp ce Günther se ocupa de aprovizionarea cu lemne, hrană și alte provizii, femeia gătea atât pentru familie, cât și pentru turiștii care începeau să zăbovească din nou la Bâlea. Aceștia treceau pe aici în drum spre creste ori pe Transfăgărășan, șoseaua deschisă numai vara care traversează masivul. În fiecare dimineață, la ora 7.00, Regina avea deja oalele de ciorbă pe foc, iar cantina era pregătită să primească turiștii înfometați. În același timp, Günther se zbătea afară să înlăture zăpada care adesea acoperea peste noapte intrarea. Erau vremuri grele, în care cei doi luptau cu vicisitudinile unei vieți duse la mare altitudine, acolo unde iarna durează și opt luni pe an, iar avalanșele se produc mereu.

Cei doi frați Klingeis
s-au întors din Germania câțiva ani mai târziu. Mai întâi Leopold, în 2001, apoi și Arnold, în 2004, împreună cu soția lui, Michelle, o fată din Avrig care-i furase inima definitiv. Copiii de altădată erau oameni mari acum, cu o dragoste și mai mare de munte. Au reînceput să facă săptămânal expediții prin Făgăraș și să se implice în afacerea familiei.

Pe lângă managementul cabanei, Arnold a venit cu o idee năstrușnică, ce i s-a năzărit în timpul studiilor din Germania: a construit, alături de mai mulți studenți și maeștri sticlari din zona Sibiului, un hotel de gheață. Construcția, o premieră absolută în România, realizată din blocuri de gheață scoase din lacul de la Bâlea, e refăcută la fiecare debut de iarnă. Ea atrage în fiecare an turiști din întreaga lume.

Leopold s-a ocupat în special de gestionarea liniei de telecabină care urcă pe platou și pe care Günther Klingeis a decis s-o preia în 2003, când autoritățile locale intenționau s-o închidă, telefericul fiind singura modalitate de acces la Bâlea, pe timp de iarnă.

Mândria seniorului a atins cote inimaginabile în urmă cu doi ani, când Michelle i-a oferit un nepot, Cristoph, primul semn că viitorul familiei din munți sună bine. „A fost cel mai fericit moment al vieții mele!“, spune Arnold.

Günther avea să devină și mai respectat în zonă după ce fiul său cel mare a devenit chiar primar în localitatea natală, Avrig, la numai o lună de la cooptarea sa în Forumul Democrat al Germanilor din România. Deși a intrat în politică, sufletul lui Arnold a rămas acolo, sus, unde familia lui se luptă în fiecare zi cu munții.

Acum Klingeișii s-au reunit din nou pe platoul de la Bâlea. În biserica de gheață construită aici de frați tocmai a fost creștinată fetița lui Arnold. De ce aici? „Pentru că așa se face un botez în familia munților“, spune Arnold.

Vote it up
127
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza