Există viaţă după concediere

Tocmai ai primit de ştire că îţi vei pierde slujba? Află că nu e totul pierdut. Cei care s-au gândit că orice sfârşit poate fi un început acumo duc chiar bine
 

Când bucureşteanul Victor Rob
a fost pus pe liber de la atelierul de mobilă din pal, în februarie 2009, alături de alţi 36 de oameni, a simţit că lumea sa se prăbuşeşte. Proprietarii atelierului, ce furniza mobilier pentru bănci şi birouri, au fost nevoiţi să recurgă la disponibilizarea completă a personalului după ce comenzile au stagnat. La 52 de ani, după o viaţă întreagă de muncă, Victor se gândea că nimeni n-o să-l mai angajeze, mai ales în această perioadă de recesiune. Totuşi, după şocul iniţial, care l-a trimis în genunchi ca pe un boxer năucit de lovitura fulgerătoare a adversarului, bărbatul şi-a dat seama că trebuie să se ridice în picioare şi să meargă mai departe. Nu era nici prima, nici ultima lovitură din partida de box a vieţii sale. Mai primise lovituri, precum divorţul de soţie, şi ştia astfel că autocompătimirea e ultimul lucru la care ar trebui să apeleze. Aşa că şi-a evaluat rapid priorităţile şi a decis că prima măsură trebuie să fie intrarea în şomaj, pentru a fi cât de cât asigurat financiar. Şi-a depus actele, iar din martie a început să primească indemnizaţie de şomaj din partea statului. Apoi, a stat să se gândească serios la ceea ce este capabil să facă mai departe. Meseria lui de bază era cea de frezor, pe care o practicase din 1985 până în 1991. Lucrase apoi ca tehnician de calculatoare, timp în care făcuse şi un curs de masaj, obţinând o calificare de bioterapeut. Mai muncise ca electrician, colator, agent comercial, magazioner, şofer de taxi şi apoi tâmplar. „Sunt o fire energică, mi-a plăcut să învăţfoarte multe lucruri“, spune Victor despre el. Aşa că s-a pus pe căutat altceva de muncă şi, în particular – ca să nu stea cu mâinile în sân –, s-a apucat să facă mobilă la comandă.

Primul lucru
pe care ar trebui să-l facă cineva care îşi pierde slujba e să încerce, pe cât posibil, să nu se lase pradă emoţiilor negative. „Întrebările de genul: De ce eu?
sau De ce nu altul?
nu-şi au rostul. Trebuie să laşi toate acestea deoparte şi să-ţi cauţi un nou job“, spune Alexandra Urşeanu, account manager la o companie care se ocupă de consilierea şi relocarea disponibilizaţilor.

Sunt însă şi persoane care au nevoie de o perioadă de doliu şi e important să o aibă, potrivit Andei Păcurar, psihoterapeut, membru al Asociaţiei pentru Psihologie şi Psihoterapie Individuală. „Ideea este ca această perioadă să nu se prelungească mai mult de o săptămână-două. Pauza de muncă poate fi însă mai lungă de atât dacă este una activă, în care persoana studiază piaţa“, afirmă psihoterapeuta. Ea susţine că, dincolo de toate relele şi de pierderea de sine, concedierea poate fi şi un stres pozitiv. Asta pentru că foarte mulţi oameni acţionează cu mai mult curaj în situaţii de criză, de stres, ajutându-i practic să-şi descarce adrenalina din organism. „Stresul provocat de concediere poate motiva o persoană să facă o schimbare în viaţa profesională, schimbare ce poate influenţa pozitiv şi celelalte preocupări“, spune Anda Păcurar. „E important să conştientizeze şansa care i s-a oferit pentru a ieşi dintr-o rutină şi a încerca altceva“.

Pe de altă parte,
Alexandra Urşeanu susţine că nu trebuie să cazi nici în cealaltă extremă, cea a unui pozitivism fals, de tipul: „Eh, şi ce dacă?!“. „Trebuie să recunoşti că ceea ce ţi s-a întâmplat nu-i ok şi e de datoria ta să-ţi dai seama dacă disponibilizarea e legată şi de trecutul tău profesional sau e vorba pur şi simplu o decizie de business, firma restructurându-şi activitatea.“

E şi cazul lui Mihai Stoica, de 32 de ani, din Sibiu, de profesie economist. Până în martie, tânărul lucra ca şef de secţie la o fabrică de subansamble auto. Industria intrase deja în criză, iar uzina o ducea din ce în ce mai rău, comenzile intrând în picaj. „În decembrie, am început să fim din ce în ce mai prost plătiţi, iar în ianuarie salariile nu s-au mai plătit. Conducerea a decis să trimită oamenii acasă, în concediu fără plată. Concedierile erau iminente“, spune Mihai. Aşa că, înainte să-şi piardă locul de muncă, tânărul s-a hotărât să se mute la o fabrică de rulmenţi, pe un post inferior, ca simplu muncitor, deci cu salariu mai mic decât înainte, dar cu şansa de a-şi continua activitatea profesională. „Aici era de muncă, aveau comenzi, se făceau ore suplimentare“, spune Mihai, care acum, după o perioadă grea din punct de vedere financiar, câştigă chiar mai mult decât înainte.

Florin Tudose,
unul dintre cei mai reputaţi psihiatri din ţară, crede că recesiunea reprezintă astfel şi un prilej pentru redefinirea valorilor în întreaga societate umană şi în special a valorii muncii. „Au existat mulţi oameni care nu acceptau locuri de muncă fără salarii şi condiţii excepţionale, ocupând adesea poziţii de conducere nemeritate. Criza, într-o ţară de persoane supraestimative, aşa cum a fost până acum România, va repune lucrurile pe făgaşul lor normal. Sfatul meu pentru cei care vor să-şi găsească un nou serviciu e să gândească mai modest, să-şi schimbe stilul de viaţă şi să aibă pretenţii mai mici“, spune prof. univ. dr. Florin Tudose.

Pe de altă parte, specialistul susţine că şomajul în creştere din ultima perioadă nu a fost provocat neapărat de incompetenţă, aşadar o concediere în această perioadă nu trebuie văzută ca o tragedie. „Persoanele mai slabe de înger reacţionează prost în faţa concedierii pentru că nu sunt în stare să-i vadă dimensiunile reale şi se adaptează mai greu situaţiei. Cert e că nu trebuie să adoptăm aceeaşi atitudine tragică, fatalistă, mioritică, care ne caracterizează în general, căci altfel ne vom agrava şi mai mult situaţia“, afirmă Tudose. În opinia acestuia, cei care cred că recesiunea o să dureze la infinit, motivând astfel eşecurile repetate în găsirea unui nou loc de muncă, nu au de fapt nicio valoare. Cei cu valoare certă, crede profesorul Florin Tudose, vor descoperi cu siguranţă în ei înşişi, mai devreme sau mai târziu, resursele necesare pentru identificarea unor noi oportunităţi.

Mai devreme sau mai târziu
a însemnat doar două săptămâni pentru Angela Ardeleanu, o bucureşteancă de 39 de ani, care a fost nevoită să-şi caute un alt serviciu după ce editura la care lucra ca paginatoare a anunţat-o, în luna iunie a acesui an, că nu mai are ce să-i dea de lucru. „Am fost puţin şocată. În ciuda faptului că lucrurile nu mergeau tocmai bine şi auzeam zilnic de concedieri, eu mă culcasem pe o ureche, sperând că totul e doar o aparenţă“, poveşteşte Angela. Femeia spune că, după momentul iniţial de panică, s-a simţit uşurată. „E ca atunci când te gândeşti că s-ar putea să-ţi vină şi ţie rândul şi vrei să se întâmple odată, ca să-ţi iei de-o grijă.“

Angela şi-a făcut atunci pentru prima oară CV-ul, pe care l-a postat pe diverse site-uri de profil şi şi-a anunţat doar cunoştinţele din domeniu şi prietenii care, estima ea, ar fi fost dispuşi s-o ajute. E una din soluţiile la care ar trebui să recurgem fiecare dintre noi atunci când trecem printr-o astfel de încercare, susţin specialiştii. „Trebuie să ai grijă ca oamenii din domeniul tău de muncă să afle că eşti liber pe piaţa muncii“, spune psihologul Andreea Dîrzu. „Vorba umblă repede şi nu ştii niciodată de unde poate sări iepurele, deci un potenţial angajator“, afirmă psihologul.

Pentru Angela Ardeleanu, iepurele a sărit după fix 14 zile şi două interviuri, ambele venite prin intermediul internetului. Femeia a găsit o slujbă similară la o firmă celebră de advertising şi publishing, unde a găsit o echipă tânără şi primitoare. „Toată perioada asta de două săptămâni a fost suportabilă datorită celor care s-au angajat să mă ajute, într-un fel sau altul, şi au fost destui. Faptul că am ieşit des şi n-am avut timp să mă gândesc exact la ceea ce mi se întâmplă a făcut ca totul să pară mai simplu“, mărturiseşte acum, liniştită, Angela.

Specialistă în outplacement
– facilitarea tranziţiei unui angajat de la o companie la alta –, Alexandra Urşeanu afirmă că acest proces se desfăşoară, în general, în mai multe etape. Cel dintâi pas ţine exact de această acceptare a concedierii, amintită mai sus, fără a căuta neapărat vinovaţi sau alte motive ce nu ţin de mediul profesional. „Nu e timp de pierdut pentru aşa ceva“, spune expertul.

Odată cu acceptarea realităţii, pentru persoanele disponibilizate consiliate de Alexandra Urşeanu urmează evaluarea individuală, fiind construit un adevărat profil de personalitate, după care se face analiza capacităţilor profesionale. „Noi, practic, îi întoarcem acestuia o oglindă şi îi arătăm cine e cu adevărat şi ce poate“, mai spune specialistul. Pasul următor constă în realizarea unui profil vocaţional, practic a unui compendiu de domenii, altele decât cel de până atunci, în care persoana evaluată ar putea lucra, s-ar putea plia din punct de vedere profesional. Din acel moment, începe practic consilierea propriu-zisă, în cadrul căreia se exersează prezentarea la un interviu, se alcătuiesc CV-ul şi scrisoarea de intenţie pe baze reale şi se pune la punct un plan concret de de acţiune pentru viitor. Plan concretizat adesea prin găsirea unui nou job.

Pierderea unui loc de muncă
nu înseamnă neapărat nefericire, spune şi sociologul Sergiu Băltăţescu, lector universitar doctor la Catedra de Sociologie-Asistenţă Socială de la Universitatea Oradea. „Din studiile mele asupra fericirii nu reiese că şomerii sunt mai nefericiţi decât lucrătorii“, mai spune Băltăţescu.

Dorin Petrişor, un apreciat jurnalist din presa centrală, e un exemplu în acest sens. După ce ziarul în slujba căruia se afla i-a redus drastic salariul din motive de restrângere a costurilor, fiind practic împins spre demisie, Dorin a decis să se retragă definitiv din presă. „Îmi cumpăr o căsuţă în Apuseni şi revin la «cuminţenia pământului». Mă apuc de agricultură. Pământul nu minte“, a declarat de curând Dorin pentru site-ul reportervirtual.ro.

Sociologul confirmă această nevoie de evadare. Unii oameni sunt chiar optimişti într-un context de criză: ei îşi pot găsi o bază solidă pentru o viaţă de calitate dincolo de bani şi de posesiuni materiale“, spune Băltăţescu. El ne-a povestit că a întâlnit recent un australian care, abia disponibilizat, s-a gândit să-şi ofere o lungă călătorie în Asia şi Europa cu salariile compensatorii. „Strategia nu e deloc rea: în loc să facă o tragedie din aceasta, un prilej de umilinţă şi scădere a stimei de sine şi a încrederii în propria persoană, un şomer ar putea profita pentru a realiza unele lucruri pe care viaţa activă nu i le permite: să citească, să călătorească, să stea mai mult cu familia şi prietenii…“

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza