Evadare din Coreea de Nord

Fuga este un lucru înspăimântător. Aşa începe o viaţă nouă şi liberă
 

L
a etajul trei al unui bloc sărăcăcios din Yanji, China, la 16 kilometri de graniţa nord-coreeană şi la 1.000 de kilometri de Beijing, se aud paşi care se opresc în faţa uşii. Auzind, două femei tinere se grăbesc să intre într-o cameră din spate. Apoi, un ciocănit în uşă. Femeile, fugare din Coreea de Nord, tremură, temându-se de ce e mai rău. Dacă ar fi găsite de poliţia chineză, ar fi deportate înapoi în Coreea de Nord şi apoi trimise în închisoare.

Şi fostul lor şef, proprietarul chinezo-coreean al unei firme de sex pe internet, le căuta. În ultimul an, Red şi White (nume fictive pe care le trecusem în carnetul meu în eventualitatea că m-ar fi oprit poliţia şi care înseamnă, în limba engleză, Roşu şi Alb) au fost ţinute într-o încăpere şi obligate să se dezbrace în faţa camerelor de filmat pentru clienţii online din Coreea de Sud. Cu o noapte în urmă, nişte misionari le-au ajutat să evadeze şi le-au dus într-o casă sigură. Un bărbat a strigat: „Sunteţi acolo? Deschideţi!“ Vocea era a unuia dintre salvatorii lor. White se repezi şi deschise uşa. În faţa ei era un bărbat slab care ţinea în mână o oală şi o pungă de orez. „Probabil că vă este foame“, spuse el. Misionarul le adusese şi un mesaj: „Fiţi gata de plecare în scurt timp. Tocmai am primit semnalul“.

Cel puţin 50.000 de nord-coreeni
se ascund în China. Exodul a început la mijlocul anilor ‘90, când foametea a izbucnit în Coreea de Nord.

În cele mai afectate zone, oamenii nu aveau altceva de mâncare decât rădăcini, ierburi şi scoarţă de copac. Mai mult de 2,5 milioane de oameni erau în pericol de moarte. La început, chinezii îi ajutau pe cei care treceau frontiera, dar, în urma protestelor guvernului nord-coreean, China şi-a schimbat atitudinea. Poliţia făcea raiduri regulate în satele învecinate pentru a găsi fugarii nord-coreeni, care s-au trezit că nu mai au decât două soluţii disperate: să continue să se ascundă sau să pornească pe traseul asiatic secret, o călătorie periculoasă pe jos, cu maşina sau cu trenul care străbate China şi Asia de Sud-Est. Aproximativ 15.000 de persoane au ajuns nevătămate, cel mai adesea în Coreea de Sud. Odată ajunse acolo, se confruntă cu marea provocare de a o lua de la capăt.

Red a reuşit să scape într-o noapte ploioasă de iulie. După ce a mituit gărzile cu 15 dolari să se uite în altă parte, a ajuns la râul Tuman, care reprezintă o treime din graniţa nord-coreeană cu China, lungă de 1.500 de kilometri. Red a vâslit apoi pe o plută făcută din camere de cauciuc legate una de alta. Speriată, Red, care pe atunci avea numai 15 ani, a pornit la drum şi a fost curând adăpostită de o femeie nord-coreeană ce fusese la rândul ei vândută ca soţie unui fermier chinez. În următorii trei ani, Red a lucrat ca ajutor la fermă şi a spălat vase. În cele din urmă, a furat nişte bani, a călătorit la Yanji şi a ajuns în industria de prostituţie pe internet, desfăşurându-se în faţa camerei chiar lângă White.

White traversase râul într-o noapte de octombrie. Locuia într-un oraş industrial din nord, cu mama sa bolnavă şi doi fraţi mai mici. Îi era deseori foame, neputând câştiga suficient din lucrul într-o fabrică de beţişoare şi vândutul de fructe pe stradă. Când un bărbat a abordat-o şi i-a oferit de lucru în China în industria computerelor, tânăra naivă în vârstă de 26 de ani a acceptat, gândindu-se că, dacă ar fi stat în China suficient timp, ar fi avut bani să cumpere medicamente mamei sale. Intermediarul nord-coreean a dus-o lângă râul Tumen şi i-a spus să se uite după o maşină care aşteaptă pe partea cealaltă. Tremurând după traversarea râului, a văzut o maşină şi a sărit în ea. Fusese înşelată. De atunci, White şi-a petrecut vremea încuiată într-o cameră în care făcea video-chat pentru adulţi.

Din biroul său din Seul,
Coreea de Sud, pastorul Chun Ki-won a dat un telefon. Era semnalul prin care anunţa fugarii să plece pe traseul asiatic – semnal dat de multe ori până atunci. Fondatorul Misiunii Durihana, Chun este creierul evadării a sute de nord-coreeni aflaţi captivi în China, oferindu-le adăpost în Coreea de Sud, în America şi în alte ţări. „Suferinţa celor din Coreea de Nord este de nedescris“, spune Chun. „Nu pot să nu-i ajut“.

Chun, căruia i se spunea Bunul Samaritean, avea 40 de ani şi era directorul unui hotel când şi-a surprins familia şi prietenii după ce a decis să intre într-un seminar teologic. Activitatea sa a început în 1995, când, aflându-se ca misionar în regiunea Yanji, a întâlnit pentru prima dată nord-coreeni care se ascundeau. „Oamenii aceştia şi-au pierdut toate drepturile“, spune el. „Cel mai important lucru pe care îl pot face pentru ei este să le redau demnitatea umană.“ Chun a pus la cale evadarea a peste 700 de nord-coreeni şi a avut numai câteva nereuşite. „Guvernul nord-coreean mă vrea mort“, zice el.

Pastorul Chun ştie ce înseamnă riscul. În 2002, poliţia chineză l-a arestat lângă graniţa mongolă pe traseul de evadare pe care el l-a iniţiat. Cei nouă nord-coreeni pe care el îi îndruma au fost trimişi înapoi în Coreea de Nord şi de atunci nu s-a mai auzit nimic de ei. Pastorul a stat opt luni în închisoare, după care a fost trimis în Coreea de Sud şi i s-a interzis accesul în China.

Red şi White au ajuns în atenţia lui Chun când un bărbat care se îndrăgostise de White şi-a dat seama că era o nord-coreeancă ce lucra acolo împotriva voinţei ei şi a sfătuit-o cum să ia legătura cu Misiunea Durihana pe internet. Mesajele trimise pe ascuns de White în care implora să fie ajutată l-au impresionat pe Chun, care şi-a pus în mişcare toate legăturile sale din China pentru a o salva. Temându-se că Red şi White îl vor înfuria pe şeful lor, care în scurt timp le va face ostatice din nou, Chun le-a pus pe cele două în capul listei celor care trebuiau să plece pe traseul asiatic.

La câţiva kilometri depărtare, într-o altă casă de siguranţă, un bărbat nord-coreean pe care îl voi chema Black (n.r.: Negru) se ruga să-i vină rândul cât mai curând. Black fugise împreună cu prietena sa, traversând râul îngheţat cu doi ani în urmă. Era absolvent de facultate, o raritate printre fugari. Lucra ca ofiţer de securitate şi era din ce în ce mai dezamăgit de corupţia care domnea în „paradisul muncitorilor“. La fel ca White şi Red, fusese păcălit de intermediarul său, fusese vândut unui gangster coreeano-chinez şi folosit în traficul de droguri şi bani peste râul Tumen. Cele mai grele momente au fost atunci când prietena sa a fost vândută unui dependent de droguri bătrân. În cele din urmă, Black a găsit adăpost într-o biserică, a studiat Biblia şi s-a convertit. „Visul meu este să urmez un seminar teologic şi apoi să mă întorc în satul meu natal să propovăduiesc Evanghelia“, spune el.

Sosi momentul.
Pastorul Chan primi verde de la oamenii săi ca evadarea să înceapă – un drum de 3.200 de km cu trenul din Beijing în provincia Yunnan, urmat de un traseu extenuant pe jos, peste munţi, spre Laos, traversând jungla spre râul Mekong. Aşa ajung refugiaţii în Thailanda, unde nord-coreenii pot cere azil. Red şi White vor pleca primele. Black le va urma câteva zile mai târziu.

Red şi White au fost aduse din ascunzătoarea în care au stat peste noapte la Beijing şi au fost urcate în trenul care mergea spre Kunming, capitala provinciei Yunnan, punctul de întâlnire cu alţi trei nord-coreeni. Sfaturile lui Chan pentru drum au fost succinte: nu vorbiţi, prefaceţi-vă că dormiţi sau ascundeţi-vă în toaletă, dacă poliţia vine să verifice actele, şi rugaţi-vă. Dacă sunteţi prinse, nu spuneţi numele celor care v-au ajutat.

Odată ajunse în tren, Red şi White s-au urcat în cuşetele de sus şi s-au băgat sub pături. De câteva ori, în timpul celor 40 de ore de călătorie, poliţia şi agenţii căilor ferate au trecut pe coridorare pentru a verifica biletele şi actele, dar Red şi White stăteau nemişcate în paturile lor, aşa că oficialii le-au ignorat. În sumbra sală de aşteptare din gara Kunming i-au văzut curând pe ceilalţi trei fugari. În mijlocul unei mulţimi de oameni, îşi aşteptară călăuza pe care o tocmise Chun. Soldaţii treceau în mod regulat pe lângă ei, mărşăluind. Minutele treceau greu. În cele din urmă, călăuza i-a chemat. Cei cinci îşi luară bagajele şi se grăbiră. După ce îi luă, călăuza conduse grupul în munţi, într-o casă în care se aflau în siguranţă, lângă frontiera cu Laos. Şi acolo au rămas. Laosul are dispozitive suplimentare de control al frontierei înainte de sărbătoarea naţională şi ghidul decise că era prea riscant să continue. La fel ca şi omologii lor chinezi, şi poliţiştii din Laos au ordin să prindă şi să deporteze fugarii nord-co-reeni. În timp ce grupul aştepta, Black îl prinse din urmă, speriat fiind după călătoria sa prin China. „Am fost foarte aproape să fiu prins“, le spuse el. „Când poliţia a venit să-mi verifice documentele, m-am prefăcut că sunt beat şi gata să-mi pierd cunoştinţa şi m-au lăsat în pace.“

Pastorul Chun zbură la Bangkok şi merse la râul River pentru a-i întâlni pe fugari. Activităţile sale nu se mai puteau desfăşura în China şi tot ce putea să facă era să se uite de-a lungul râului şi să se roage. „Au ajuns la partea cea mai riscantă a călătoriei, trebuie să treacă pe jos frontiera cu China şi apoi să călătorească prin Laos“, spuse el. „Au 50% şanse să ajungă aici.“

După aproape trei săptămâni, fugarii s-au adunat şi au intrat într-o zonă rurală izolată. Traseul din timpul nopţii i-a dus în Golden Triangle, un teritoriu „fără de lege“ al cultivatorilor de opiu, unde se întâlnesc graniţele Chinei, Burmei, Laosului şi Thailandei. Timp de 16 ore, au înaintat cu greu prin beznă, într-o pădure încâlcită, prin ape pline de lipitori, îndrumaţi de o călăuză, un fost traficant de droguri. Urcând la aproape 1.300 de metri, au trecut împleticindu-se din China în Laos şi, două nopţi mai târziu, au trecut râul Mekong în Thailanda. Un camion îi aştepta pe malul thailandez. Ajungând la adăpostul Durihana din Bangkok, îşi sunară prietenii din China pentru a le spune că sunt teferi. „Rugăciunile noastre au fost ascultate“, strigă Black. În dimineaţa următoare, un misionar îi duse la Consulatul sud-coreean, unde cerură azil.

După aproape 80 de zile pe care le-au petrecut închişi într-un centru de detenţie din Thailanda, timp în care oficialii sud-coreeni au obţinut actele necesare, li s-a spus să-şi strângă tot ce aveau mai de preţ. Un avion îi aştepta.

Red răspunse la primul ciocănit,
deschizând uşa apartamentului ei de la etajul 12 din Incheon, situat lângă aeroportul din Seul. Trecuseră opt luni de când o văzusem ultima dată în Kunming, China, o adolescentă speriată şi fugară. Faţa îi era mai rotundă acum, braţele mai pline datorită meselor regulate. Îşi făcuse şuviţe roşcate şi era îmbrăcată în blugi şi tricou. Mi-a arătat mândră apartamentul său curat de două camere, care nu avea altă mobilă în afara unei saltele puse pe podea şi o masă pe care trona computerul său. Pe o foaie de hârtie lipită pe perete scrisese fericire cu caractere chinezeşti roz.

Red mi-a pus tablete de ciocolată în poală şi mi-a spus să mănânc. Am bănuit ca eram unul dintre rarii ei vizitatori. „Ai mulţi prieteni?“, am întrebat-o eu. A scuturat din cap că nu. „Cum să îmi fac prieteni dacă nu înţeleg societatea din afara casei mele?“ Mi-a mărturisit că iese rareori din apartament, conştientă de accentul ei şi neputând să înţeleagă limba pe care o folosesc sud-coreenii, rupând doar câteva vorbe în engleză. Red nu era foarte încrezătoare nici în şansele de a-şi găsi o slujbă. Cursurile de limbă şi orele de hairstyling costă prea mult pentru venitul ei de 400 de dolari primiţi de la guvern. Deja renunţase la o slujbă de la o benzinărie şi acum se gândea să se angajeze într-o cofetărie. „Viaţa e dură aici, dar sunt fericită că am venit“, mi-a spus ea înainte să se întoarcă în adăpostul ei. „Visez încă să reuşesc şi să-i fac mândri de mine pe părinţii mei din Coreea de Nord.“

White împărţea o cameră de spital cu alte cinci femei în oraşul de provincie Cheonan, undeva lângă centrul Hanawon, la sud de Seul. În acest centru, timp de două luni, refugiaţii primesc datele esenţiale despre cultura sud-coreeană. La Hanawon, doctorii au diagnosticat-o cu cancer la tiroidă şi au operat-o. S-a ridicat fără ajutor din pat, venind să mă salute cu un zâmbet timid pe faţă. În urma operaţiei avea o cicatrice la baza gâtului. Fata tânără pe care o ştiam, cu un râs puternic, mergea acum legănându-se, îmbrăcată în pijama, cu o voce slabă şi răguşită. „L-am sunat pe pastorul Chun pentru a-i mulţumi“, spuse ea. „Uneori vine aici şi ne rugăm împreună.“ Chun îmi spusese că White este o creştină devotată, „un spirit curat şi bun“.

White vizitase deja apartamentul în care spera să se mute. „Mai întâi îmi voi cumpăra un computer şi un frigider şi voi găti specialităţi nord-coreene“, spuse ea. Îşi dădu seama că mă uit fix la ea. Nu mă puteam abţine. Petrecuse un an închisă într-o cameră în China, apoi trei luni într-un centru de detenţie în Thailanda. Acum avea alte trei luni petrecute într-o cameră de spital şi între timp aflase că mama ei murise şi fratele ei fusese închis. De unde avea puterea de a fi aşa senină? Ea zâmbea.

Black s-a mutat într-un apartament din Seul, nu departe de râul Han. „Totul este mai dificil şi mai complicat decât mă aşteptam“, spune bărbatul de 40 de ani. Visul său de a urma un seminar teologic a fost spulberat când a aflat că vârsta maximă de admitere în instituţie este de 35 de ani. Până acum, a lucrat cu ziua în construcţii. De câte ori mi se plânge, Black îşi cere scuze. „Sunt aşa de uşurat că sunt aici. Când citesc despre demonstraţiile de stradă din Seul, sunt fericit. Dacă aş fi făcut asta în Coreea de Nord, aş fi fost trimis la închisoare.“

Am oprit un taxi ca să ne ducă la un restaurant. Claxoanele răsunau, pietonii şi semnele de circulaţie treceau ca prin ceaţă pe lângă noi. Cu opt luni în urmă, pe când se afla în maşina misionarului, în China, umerii lui Black erau plecaţi, ochii erau gata să vadă pericolul şi mâinile încleştate. Acum, în mijlocul agitaţiei minunate din noua sa casă, Black închide ochii şi moţăie. E în siguranţă. Este liber!

NATIONAL GEOGRAPHIC (FEBRUARY ‘09), (C) 2008 BY NATIONAL GEOGRAPHIC SOCIETY, WASHINGTON, D.C.

Vote it up
155
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza