Evadaţi din oraş

Cazuri izolate sau vânt de schimbare? Tot mai mulţi români descoperă balsamul vindecător al vieţii la ţară, abandonând traiul la oraş şi, uneori, odată cu el, şi vechea ocupaţie. Iată mărturia a trei dintre ei. Ce le-a dat curajul de a-şi schimba radical viaţa?
 

Sunt nomad, dar mă tratez

Fotograful Zoltán Egyed, zis şi Ufó, şi-a tot schimbat reşedinţa în ultimii ani. S-a născut în judeţul Mureş, dar a locuit şi la Bucureşti, şi în Oradea. E un suflet nomad. Îi place să călătorească prin locuri încă nedescoperite şi să fotografieze.

Ufó povesteşte: „Mi-a plăcut foarte mult în Bucureşti, e un oraş tare distractiv. Ca fotograf, îmi oferea o grămadă de subiecte faine. Mi s-a părut foarte exotic, mai ales pentru un secui ca mine“. Acolo a auzit pentru prima dată un salut ca: „Bonjurică!“ şi a mai văzut şi alte lucruri şi obiceiuri trăsnite.

„Dar Bucureştiul nu e locul unde să-ţi creşti copiii. Iar eu şi prietena mea vrem o familie. Ne-am dat seama că viaţa unui copil în acest oraş ar arăta cam aşa: mic dejun – maşină – şcoală – maşină – balet – maşină – parc – maşină – calculator sau televizor. Cu excepţia cerşetorilor, nu prea vezi copii jucându-se pe stradă sau mergând singuri cu autobuzul. Iar noi vrem să avem un copil care să alerge pe dealuri, să se joace cu alţi copii. Să aibă puţină libertate“, spune Ufó, pe care îl atrag sălbăticia şi munţii. „Îmi place mai ales la noi, în Secuime, unde sunt păduri şi izvoare de apă minerală şi unde ceaţa pluteşte peste fâneţe, iar oamenii sunt dintr-o bucată. Acum vreo doi ani, s-a copt definitiv gândul să mă stabilesc aici.“

Nu avea bani pentru a-şi cumpăra o casă, dar avea timpul şi priceperea necesare pentru a construi una. A ales locul aproape întâmplător. „Eu vroiam să ne mutăm la Lueta, satul de unde se trage familia tatălui meu şi unde toţi oamenii sunt obraznici şi direcţi, la fel ca mine. Dar acolo satul e aglomerat, iar casele prea scumpe şi fără grădini. Aşa că am ales un teren din Târnoviţa, satul din care provine familia mamei. Aici totul e mai relaxat, avem loc pentru grădină şi chiar şi un râu în apropiere.“

Prietena sa, care lucrează la un centru de suport tehnic pentru calculatoare, a rămas în continuare în Bucureşti. Între timp, el şi-a pus cortul şi, încet-încet, a început să construiască. Mai întâi o căbănuţă de lemn ca un adăpost montan – soluţia temporară până termină casa cea mare. Din când în când, vecinii mai trec, se uită şi dau din cap sceptici. „Dar mie tot îmi place de ei. Sunt oameni puşi pe treabă. În opt luni de zile, arhitectul nostru bucureştean a făcut un singur desen, după care am fost nevoiţi să renunţăm la serviciile lui. Arhitectul de aici ne-a rezolvat cu tot dosarul într-o săptămână“, povesteşte Ufó.

Şi la primărie toată lumea a fost foarte cumsecade. Cum a depus dosarul, în jumătate de oră a primit autorizaţia de construcţie. Fără pile, fără şpagă. Urbanistul l-a întrebat într-o doară:

– Câţi bani vrei să bagi în ea?

– Păi atât cât am. Vreo 5.000 euro, i-a răspuns Ufó.

– Nimeni nu şi-a mai făcut casă în zonă cu aşa de puţini bani, a ridicat din umeri urbanistul de la primărie.

Cele mai faine au fost primele două săptămâni „la moşie“, când a dormit în cort şi a stat fără net. Se culca la nouă-zece seara şi se trezea la şapte dimineaţa în cântecul păsărelelor şi susurul râului. Bilanţul primelor două săptămâni la ţară: a plantat viţă-de-vie şi 18 pomi. O să aibă mere, pere, prune, gutui, cireşe, caise, piersici, vişine.

Între timp, grădina a crescut mai repede decât casa propriu-zisă. „Am descoperit că micile succese din grădină, ca apariţia primului castravete sau ronţăirea primului morcov, sunt satisfacţii la fel de mari ca şi câştigarea unui concurs de fotografie. Acum avem salată multă. E preferata iubitei mele. Şi usturoi mult. E preferatul meu. Am mai pus morcovi, pătrunjel, cartofi, roşii, mai multe soiuri de ardei, castraveţi, dovleci, mazăre, conopidă, varză de toate felurile, ţelină, gulii, ridichi, ceapă şi... încă trei chestii al căror nume românesc mă tem că nu-l cunosc“, povesteşte Ufó, mucalit.

De când s-a stabilit aici, el nu a fost niciodată bolnav.

„Şi sunt mai relaxat. Dimineaţa mă trezesc păsările cu ciripitul lor. Iau micul dejun şi mă apuc de lucru. Dacă este prea cald, mă întind în hamac şi citesc. Cam o dată pe săptămână, când am chef, merg cu maşina undeva ca să fac un reportaj. Apoi, stau o zi în faţa calculatorului, scriu reportajul şi prelucrez pozele.“

În oraş merge săptămânal, mai ales la Odorhei, dar şi la Oradea sau Târgu Mureş, unde locuiesc acum părinţii lui. Socializează, face cumpărături, merge la o expoziţie sau un spectacol. „În Bucureşti am fost doar o dată anul acesta, pentru un job mai bănos, şi atunci abia am aşteptat să mă întorc aici. Încă nu simt dorul de oraş şi nici nu ştiu dacă-l voi simţi vreodată.“

Acum, că a împlinit de curând 31 de ani şi îşi construieşte casă, Ufó scrie pe blogul lui, ufo.oskar.ro:
„Constat că îmi place viaţa de constructor mai mult decât cea de fotograf de presă. Am văzut foarte mulţi fotografi de presă plictisiţi de munca lor şi fără chef de viaţă. De fapt, majoritatea sunt aşa. E posibil ca o scurtă escapadă în viaţa reală să le readucă voia bună. Dar e greu să-ţi laşi locul de muncă sau contactele deja construite şi să faci o schimbare atât de radicală. Eu, unul, mă bucur că mi-am dat seama acum, cât încă sunt tânăr şi plin de viaţă, că libertatea şi voia bună valorează mai mult decât banii şi renumele“.

Înapoi la lucrurile simple

„Spre sfârşitul celei de-a treia sarcini, am simţit că am ajuns la limită. «Trebuie să ne mutăm», i-am spus soţului, «cum o să încăpem cu toţii într-un apartament de două camere? Gata, vindem apartamentul şi luăm unul mai mare, lângă un parc. Am stat azi-noapte pe net şi am văzut ce preţuri sunt, ne putem permite, hai să ne grăbim, până nu nasc!» «Nici nu mă gândesc să ne mutăm la bloc», zice el. «Înseamnă că vom amâna casa cu zece ani».“

Astfel povesteşte Anca, o mămică de 31 de ani, pe blogul ei, cum şi-a împlinit un vis vechi: să renunţe la apartamentul din blocul comunist bucureştean în care locuia şi să se mute cu familia la ţară, într-o casă adevărată, împrejmuită de curte şi de armonia naturii.

Nu a fost uşor. De ani de zile căutau o casă cu ceva teren în jur care să nu coste mai mult decât echivalentul unui apartament cu două camere din Capitală. Timp de opt ani au trecut în revistă case vechi şi urâte, case frumoase, dar necesitând reamenajare, case din zone rezidenţiale care se dovedeau prea... perfecte ca să fie adevărate. În cele din urmă, acum un an şi ceva, şi-au văzut visul cu ochii. „Am găsit-o într-o iarnă, în prima săptămână a lui ianuarie, după ce hotărâserăm, de Revelion, să ne mutăm, neapărat. Deja problema nu se mai punea în termeni romantici – Ce-ar fi dacă?,
ci în termeni imperativi: Trebuie să plecăm de-aici!
Ne-am mutat la începutul lui mai 2008, la câteva zile după ce mezina a împlinit un an.“

Noua casă este cam la douăzeci de kilometri distanţă de Capitală. Odată cu mutarea, Anca a decis să renunţe la slujba sa de redactor, pentru a se dedica exclusiv ocupaţiei care în acest moment i se pare esenţială: creşterea celor trei copii ai săi (un băiat de patru ani şi două fete, una de şapte, alta de doi ani).

Întrebată de Reader’s Digest
(într-un interviu acordat online, căci Anca ţine mult la intimitatea ei şi a familiei) dacă e ceva ce îi lipseşte de la oraş, ea răspunde: „Din ce în ce mai puţin. Oraşul are o cultură făcută să umple nişte spaţii goale care la ţară sunt umplute de la sine. Cum ar fi parcurile, pentru a substitui natura. Sau mall-urile, pentru a suplini nevoia de a face ceva, orice. La ţară nu există timpi morţi. Nu există nici privirea celuilalt, care este înrobitoare la oraş. Eşti tu, acelaşi, chiar dacă ai în picioare papuci de plastic sau pantofi de firmă. Pentru că şi pantofii de firmă ajung să arate, în curând, la fel ca papucii de plastic. Şi atunci, viaţa începe să ţi se simplifice din ce în ce mai mult şi poţi să ai timp de lucrurile cu adevărat importante“.

Familia lor merge în fiecare duminică în oraş, dar tot pentru o întrunire pe care o consideră de... familie: „La Liturghie, la bisericuţa la care mergeam pe când locuiam în Bucureşti. Aici este, de fapt, cea de-a doua casă a noastră“.

Copiii s-au adaptat la noua viaţă fără regrete, ba chiar cu entuziasm. „S-au îmbolnăvit foarte rar şi sunt mult mai echilibraţi, mai liniştiţi faţă de cum erau la bloc. Este firesc. Faceţi comparaţia între un animal la zoo, care se plimbă pe ciment, în zece metri pătraţi, şi un animal în libertate. Cu atât mai mult un copil, care, pentru o dezvoltare psihică armonioasă, are nevoie de natură, de spaţiu, de aer, de cer mai mult decât un animal sau o plantă“, spune Anca.

La ei acasă nu există televizor. Din când în când, copiii se mai uită la filme pe calculator, dar, de când s-au mutat, aceasta se întâmplă tot mai rar. În curte îşi găsesc jocuri mai pasionante decât în casă. Şi cum să se plictisească vreodată de animalele din ogradă? Anul trecut, au primit doi iepuri şi un porumbel, iar anul acesta un căţel şi un motan (care sunt chiar mai cuminţi decât iepurii!, precizează Anca). Cei mici le dau să mănânce din porţia lor, îi mângâie în răspăr, îi trag de coadă, de urechi... Apoi, când sunt obosiţi, îşi afundă capul în blăniţa lor moale.

Culmea este că, în ciuda prejudecăţilor că numai în Marele Oraş copiii pot beneficia de educaţie de calitate, Anca a găsit, într-un orăşel din apropiere, o grădiniţă excelentă, cu personal dedicat şi copii mai liniştiţi decât foştii colegi de la Bucureşti.

Anul acesta, părinţii şi-au făcut şi o grădină de legume. „Am pus mulţi pomi, roşii, ardei, salată, ridichi, cartofi, dovlecei, vinete, varză, mazăre, fasole, gulii, căpşuni, zmeură, coacăze şi multe altele“, spune Anca, menţionând însă: „Suntem în primul rând părinţi, de copii ne ocupăm întâi, apoi de zarzavaturi“.

Cât despre casa propriu-zisă, ne povesteşte: „Adevărul este că nu ne place casa în sine sau curtea, sau grădina. Ne place vieţuirea nouă pe care am primit-o în dar de când ne-am mutat. Faptul că poţi ieşi oricând afară, să-ţi bei cafeaua la şase dimineata sau ceaiul la opt seara, să te uiţi la stele, să te plimbi în tălpile goale, să te tăvăleşti în iarbă, să respiri, să vezi, să miroşi, să auzi, să simţi pământul, să vorbeşti pe limba lui, să-ţi găseşti locul pe lume“.

Deoarece căutarea casei a fost pentru ea mai mult o odisee spirituală, Anca şi-a făcut un blog unde povesteşte cum s-a mutat şi îşi aşterne din când în când gândurile. Aici citim că „disconfortul fizic şi estetic produs de cartierul comunist era, de fapt, un disconfort spiritual“, iar pentru ei, „fuga după natură era fuga după Dumnezeu“.

Încă de la primele însemnări, blogul viatalatara.wordpress.com şi-a găsit cititori pasionaţi. „Visul unei case la ţară se pare că îi urmăreşte pe mulţi, iar oamenii se bucură să vadă că se poate împlini, cu mai mult curaj şi mai puţini bani“, spune Anca.

Cu picioarele pe pământ

Până de curând, familia Ţichindelean a locuit la bloc, în Sibiu. Marioara are 52 de ani şi este judecător şi conferenţiar la Facultatea de Drept. Şi ea, şi soţul, profesor de matematică, au copilărit la casă, aşa că au rămas cu nostalgia locuirii „pe pământ“. Pe Marioara, la apartament parcă nu o încăpea locul: „Veşnic mă loveam de colţurile mesei sau de muchia zidului. Îmi doream o casă spaţioasă şi luminoasă“.

Pe la finele anilor ’90, reuşiseră să economisească o sumă de bani care le permitea să cumpere un teren în Sibiu, urmând ca, mai târziu, să găsească resursele pentru a ridica o casă. Şi-au amintit însă că, în 1993, vizitaseră un fost coleg de facultate de-al Marioarei care se stabilise în Germania în 1988. „Locuia la cinci kilometri distanţă de un orăşel, într-un sătuc adorabil, un dorf,
cum îi spun nemţii. El a fost cel care ne-a sfătuit să ne îndreptăm atenţia spre zonele din apropierea Sibiului pentru noua casă.“ Nu era rea ideea! În acest caz, banii le-ar fi ajuns şi pentru o casă.

Au rugat o cunoştinţă din satul Cristian să se intereseze de case acolo. Mulţi saşi se stabiliseră definitiv în Germania înainte de 1989 şi le rămăseseră aici proprietăţile.

– Cineva a cumpărat de curând o casă la noi, pe Strada VIII. De ce nu mergeţi acolo să vă interesaţi dacă mai e ceva de vânzare?, le-a sugerat prietenul lor.

Când au ajuns pe Strada VIII, la o poartă au văzut un bărbat pe care soţul Marioarei îl cunoştea. L-au întrebat dacă mai sunt case de vânzare pe stradă şi el le-a arătat una din apropiere. Era o gospodărie tipic ţărănească, cu şură, coteţe de porci şi găini, grădină... „Ne-am îndrăgostit imediat de ea. Ni s-a părut că ne reprezintă“, îşi aminteşte Marioara.

Proprietarul era plecat în Germania şi nimeni nu-i cunoştea numărul de telefon. Nu avea să le fie uşor. Se zvonea că cei care administrau proprietatea voiau să o cumpere la un preţbun, deci concurenţa nu era binevenită.

– Poate aveţi noroc dacă vă nimeriţi când vine proprietarul în ţară. Am auzit că în august o să fie pe aici, le-a mai zis cel care avea să le devină vecin.

„Nu am să uit niciodată. A fost chiar de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 1997, când am citit în ziar nişte anunţuri despre case de vânzare în Cristian. Printre ele, şi cea de pe Strada VIII“, spune Marioara.

Proprietarul, un om foarte comunicativ, văzându-i serioşi (oferiseră un avans mare) a bătut palma cu ei în câteva zile.

Deşi a necesitat eforturi financiare mari şi multă muncă, cei doi soţi spun că a meritat. „Am demolat anexele şi am mărit casa, care iniţial avea doar două camere, bucătărie şi cămară. Camerele şi bucătăria erau distribuite gen vagon, dar noi vroiam să facem casa mai mare şi mai primitoare“, povesteşte Marioara. De aceea, le-a luat ceva timp până să se mute. „Am amenajat-o cu drag, după ideile familiei, dar nu am ignorat nici sugestiile celor care ne-au trecut pragul. Acum e funcţională, caldă, te îmbie să stai la taclale. Nu mi-am dorit o casă ca un muzeu, făcută pentru alţii, ci una cu bucătărie, cu spaţiu de studiu şi cu un spaţiu în care noi şi invitaţii să ne simţim pur şi simplu bine (nu stingheri, ceva de genul: Nu atinge obiectul acela!
sau Vezi cum stai pe scaun, că pătezi tapiţeria)“,
spune proprietara.

La 9 august 2002, s-au mutat în casa nouă. În timpul liber, Marioarei îi place să gătească, iar soţul este pasionat de munca în grădină. Ea foloseşte în bucătărie ingrediente din grădina proprie: ceapă verde, pătrunjel, morcovi, cartofi, busuioc, tarhon, ţelină, roşii („foarte mari“, precizează Marioara), vinete, uneori şi castraveţi. „Cred că suntem destul de buni la gospodărie, fiindcă mai avem şi stupi, şi găini de carne pentru consumul familiei. Anul trecut, am avut şi cinci curcani“, se laudă doamna Ţichindelean. De curând, pe lângă casă a apărut şi o căţeluşă ciobănesc belgian care nu are încă un an.

Fiind o persoană ocupată, Marioara reuşeşte să stea în grădină doar seara şi la sfârşit de săpămână, când – dacă nu îşi ia de lucru de la birou – se ocupă de flori, găteşte sau stă pe bancă şi discută cu vecinele. Întrebată dacă nu-i lipseşte viaţa în oraşul care de curând a fost desemnat Capitala Culturală a Europei, spune: „Nu-mi lipseşte nimic din viaţa de la oraş. Apreciez enorm liniştea de aici. Nu este praf, aerul e proaspăt, iar cei care vor să vină în vizită trebuie să ne anunţe. Sărbătorile sunt ca pe vremuri, de vis. Ne place acest mod de viaţă. Şi avem mulţi prieteni care, între timp, l-au adoptat şi ei“.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza