Eroul prabusirii miraculoase

Dave Sanderson, pasager la bordul avionului prabusit in raul Hudson in ianuarie, isi povesteste aventura.
 

Calatoresc 160.000 de kilometri pe
an,
asa ca petrec mult
timp in aer. De obicei, imi programez zborurile tarziu, dupa ce imi termin
munca de manager de van­zari la Oracle. Astfel, pe 15 ianuarie 2009, rezervasem
un loc pentru zborul de la cinci dupa-amiaza, pe ruta New York-Charlotte,
Carolina de Nord. In­sa in dimineata aceea mi-am terminat trea­ba pe la 11.30.
Mi-am sunat agentul de turism, care m-a programat pentru o cursa care pleca la
15.25 - cursa US Airways 1549. Urma un zbor obis­nuit spre casa. Intr-o ora si
jumatate urma sa fiu iar la sol. Peste alte doua ore aveam sa fiu alaturi de
sotie si copii.

La
aproximativ 90 de secunde dupa ce ne-am ridicat de la sol, motorul stang a
explodat. Eram chiar pe partea respectiva, pe locul 15A. Am auzit explozia si
am vazut flacarile pe fereastra. Nu imi dadusem seama ca avionul pierduse
ambele motoare si deci toata puterea care il tinea in miscare. Era o liniste
apasatoare. Oamenii priveau in jur, nestiind ce sa faca. Am trecut razant pe
deasupra unei constructii. Cineva mi-a zis mai tarziu ca era podul George Washington.
Eram destul de jos. Ve­deam apa si panorama cu zgarie-norii New Yorkului
apropiindu-se vertiginos. M-am gandit ca probabil pilotul va trebui sa
amerizeze masinaria pe raul

Hudson
.
Dupa vreo 30 de secunde sau poate si mai putin, pilotul a anuntat:
"Pregatiti-va de impact!". M-am uitat in jur. Unii isi incrucisau
bratele, altii se ghemuiau.

Avionul se
prabusea, iar oamenii se rugau pentru vietile lor. Mi-am incrucisat bratele pe
scaunul din fata si am inceput si eu sa ma rog. In zece secunde am lovit apa.

Mi-am spus: Sunt viu, trebuie sa ies de aici! Toti
ceilalti pasageri gandeau acelasi lucru. Aproape imediat, apa ne-a ajuns pana
la glezne. M-am dus langa iesire, ajutandu-i pe ceilalti sa iasa pe aripa
avionului. Am vrut sa ma asigur ca nimeni nu ramane in urma.

Am vazut o
doamna in spate, care incerca sa isi ia valiza si poseta. Am ti­pat la ea sa
lase bagajele. Nu m-a ascultat. Si-a carat valiza si geanta pe culoar si afara
pe aripa uda si alunecoasa, dar apoi le-a scapat in apa. I-am recuperat geanta.
In acel moment, eram cu un picior in avion si cu celalalt pe aripa si tot
alunecam. Barca mica, pneumatica, a avionului era aproape plina. Oamenii
stateau inghesuiti pe ambele aripi, straduindu-se, ca si mine, sa nu alunece.

O femeie nu
putea sari in barca pentru ca tinea in brate un baietel de noua luni. Ii era
frica sa lase copilul altcuiva. I-am spus sa arunce copilul femeilor din barca,
aflata la doar cativa metri departare, dar ii era prea frica sa ii dea drumul.
In timp ce il tinea strans, ar fi putut foarte usor sa alunece pe aripa
avionului. Daca ar fi cazut in raul rece, copilul ar fi murit. In acea zi erau
-11 grade Celsius la

New York
,
iar tempe­ratura apei era aproape de inghet. Oamenii nu ar fi rezistat mai mult
de zece minute in apa. Intr-un sfarsit, femeia le-a dat copilul celor din
barca, iar apoi li s-a alaturat si ea, in siguranta.

Curentul era foarte puternic si imi era teama ca barca de
salvare se va rasturna. Ma tineam cu o mana de avion si cu cealalta de barca.
Dupa aproape sapte minute, a venit un remorcher mic, iar echipa a legat o
franghie de barca de salvare. Insa cand remorcherul a dat inapoi ca sa se
indrepte spre mal, a lovit avionul. Acesta s-a cutremurat sub mine si am simtit
cum ma loveste in spate apa rece ca gheata.

Mintea mi-a
zburat la Titanic si cum s-a scufundat direct in apa inghetata. M-am gandit ca
trebuie sa ma dau jos de pe aripa. Feriboturile soseau. Am sarit in apa si am
incercat sa inot spre ele, dar nu aveam forta in picioare. Am facut doar sase
sau sapte miscari. In cele din urma, doi oameni m-au prins de brate si m-au
tras pe un bac. Am alu­necat pret de vreo trei metri pe gheata care se formase
pe punte. Cine­va a strigat la mine: "Trebuie sa te ridici si sa mergi!
Trebuie sa te misti!". M-am ridicat, dar aveam probleme serioase cu
mersul. Ma tot loveam de obiecte, nu aveam echilibru. Abia imi puteam misca
picioarele si eram inghetat. Chiar daca iesisem din apa, nu scapasem de frig.
Am realizat ca puteam muri de hipotermie. Cand am ajuns la doc, eram inca
inghetat de la mijloc in jos si aveam tensiunea foarte ridicata. Am aflat mai
tarziu ca sangele imi fugise din picioare, urcand la inima si creier. Medicii
de la Urgente mi-au spus ca eram la un pas de atac cerebral sau infarct. La
spital, asistentele au constatat ca aveam temperatura corpului de vreo 34,8
grade Celsius, mult sub limita inferioara. M-au infasurat intr-o patura cu aer
cald. Cand in salon a intrat preotul spitalului, m-am prabusit. M-am rugat
impreuna cu el si am avut o discutie foarte lunga. Apoi el, a iesit sa o sune
pe sotia mea si sa o anunte ca sunt bine.

Sotia mea, Terry, este eroina mea. Ea a avut grija de
copii cand in acea zi s-a dezlantuit iadul pe pamant. In familia mea au avut
loc schimbari uimitoare dupa acest accident. Fiica mea cea mare, Chelsey, este
adolescenta. Cand ai 17 ani, parintii nu par sa conteze. Dar ea a declarat
pentru un ziar: "Acum sunt mai recunoscatoare ca niciodata ca am un tata
ca al meu". Vorbim zilnic, comunicam. Fiica mijlocie, Colleen, in varsta
de 15 ani, s-a apropiat de mine mai mult ca oricand. Imi spune ca ma iubeste si
imi trimite mesaje tot timpul. Cel mai putin afectat pare fiul meu, de sapte
ani, dar intr-o seara, cand il pregateam de culcare, m-a intrebat ce inseamna
prabusi­rea unui avion. Dumnezeu a fost cu noi atunci. Mi-a dat curajul de a-i
ajuta pe cei­lalti sa iasa din avion si i-a dat pilotului nostru, Chesley
Sullenberger, puterea de a ameriza perfect. Toti cei 155 de pasageri, precum si
cei cinci membri ai echipajului au supravietuit. Au fost 160 de eroi in acel
avion si inca si mai multi in acele barci, pentru ca, daca nu facea fiecare
exact lucrul potrivit la momentul potrivit, aceasta poveste ar fi avut un cu
totul alt final.

Vote it up
125
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza