Eroul prăbuşirii miraculoase

 

Pasagerul Dave Sanderson,
care a călătorit la bordul avionului US Airways 1549, ne poartă pe urmele evenimentelor dramatice de după prăbuşirea avionului în apele îngheţate ale râului Hudson, incident în urma căruia toţi pasagerii au supravieţuit

C
ălătoresc peste 160.000 de kilometri pe an, aşa că petrec mult timp în aer. De obicei, îmi programez zborurile târziu, după ce îmi termin munca de manager de vânzări la Oracle. Astfel, pe 15 ianuarie 2009, rezervasem un loc pentru zborul de la cinci după-amiază, pe ruta New York-Charlotte, Carolina de Nord. Însă în dimineaţa aceea mi-am terminat treaba pe la 11.30. Mi-am sunat agentul de turism, care m-a programat pentru o cursă care pleca la 15.25 – cursa US Airways 1549. Urma un zbor obişnuit spre casă. Într-o oră şi jumătate urma să fiu iar la sol. Peste alte două ore aveam să fiu alături de soţie şi copii.

La aproximativ 90 de secunde după ce ne-am ridicat de la sol, motorul stâng a explodat. Eram chiar pe partea respectivă, pe locul 15A. Am auzit explozia şi am văzut flăcările pe fereastră. Nu îmi dădusem seama că avionul pierduse ambele motoare şi deci toată puterea care îl ţinea în mişcare. Era o linişte apăsătoare. Oamenii priveau în jur, neştiind ce să facă. Am trecut razant pe deasupra unei construcţii. Cineva mi-a zis mai târziu că era podul George Washington. Eram destul de jos. Vedeam apa şi panorama cu zgârie-norii New Yorkului apropiindu-se vertiginos. M-am gândit că probabil pilotul va trebui să amerizeze maşinăria pe râul Hudson. După vreo 30 de secunde sau poate şi mai puţin, pilotul a anunţat: „Pregătiţi-vă de impact!“. M-am uitat în jur. Unii îşi încrucişau braţele, alţii se ghemuiau.

Avionul se prăbuşea, iar oamenii se rugau pentru vieţile lor. Mi-am încrucişat braţele pe scaunul din faţă şi am început şi eu să mă rog. În zece secunde am lovit apa.

M
i-am spus: Sunt viu, trebuie să ies de aici!
Toţi ceilalţi pasageri gândeau acelaşi lucru. Aproape imediat, apa ne-a ajuns până la glezne. M-am dus lângă ieşire, ajutându-i pe ceilalţi să iasă pe aripa avionului. Am vrut să mă asigur că nimeni nu rămâne în urmă.

Am văzut o doamnă în spate, care încerca să îşi ia valiza şi poşeta. Am ţipat la ea să lase bagajele. Nu m-a ascultat. Şi-a cărat valiza şi geanta pe culoar şi afară pe aripa udă şi alunecoasă, dar apoi le-a scăpat în apă. I-am recuperat geanta. În acel moment, eram cu un picior în avion şi cu celălalt pe aripă şi tot alunecam. Barca mică, pneumatică, a avionului era aproape plină. Oamenii stăteau înghesuiţi pe ambele aripi, străduindu-se, ca şi mine, să nu alunece.

O femeie nu putea sări în barcă pentru că ţinea în braţe un băieţel de nouă luni. Îi era frică să lase copilul altcuiva. I-am spus să arunce copilul femeilor din barcă, aflată la doar câţiva metri depărtare, dar îi era prea frică să îi dea drumul. În timp ce îl ţinea strâns, ar fi putut foarte uşor să alunece pe aripa avionului. Dacă ar fi căzut în râul rece, copilul ar fi murit. În acea zi erau –11 grade Celsius la New York, iar temperatura apei era aproape de îngheţ. Oamenii nu ar fi rezistat mai mult de zece minute în apă. Într-un sfârşit, femeia le-a dat copilul celor din barcă, iar apoi li s-a alăturat şi ea, în siguranţă.

Curentul era foarte puternic şi îmi era teamă că barca de salvare se va răsturna. Mă ţineam cu o mână de avion şi cu cealaltă de barcă. După aproape şapte minute, a venit un remorcher mic, iar echipa a legat o frânghie de barca de salvare. Însă când remorcherul a dat înapoi ca să se îndrepte spre mal, a lovit avionul. Acesta s-a cutremurat sub mine şi am simţit cum mă loveşte în spate apa rece ca gheaţa.

Mintea mi-a zburat la Titanic şi cum s-a scufundat direct în apa îngheţată. M-am gândit că trebuie să mă dau jos de pe aripă. Feriboturile soseau. Am sărit în apă şi am încercat să înot spre ele, dar nu aveam forţă în picioare. Am făcut doar şase sau şapte mişcări. În cele din urmă, doi oameni m-au prins de braţe şi m-au tras pe un bac. Am alunecat preţ de vreo trei metri pe gheaţa care se formase pe punte. Cineva a strigat la mine: „Trebuie să te ridici şi să mergi! Trebuie să te mişti!“. M-am ridicat, dar aveam probleme serioase cu mersul. Mă tot loveam de obiecte, nu aveam echilibru. Abia îmi puteam mişca picioarele şi eram îngheţat. Chiar dacă ieşisem din apă, nu scăpasem de frig. Am realizat că puteam muri de hipotermie. Când am ajuns la doc, eram încă îngheţat de la mijloc în jos şi aveam tensiunea foarte ridicată. Am aflat mai târziu că sângele îmi fugise din picioare, urcând la inimă şi creier. Medicii de la Urgenţe mi-au spus că eram la un pas de atac cerebral sau infarct. La spital, asistentele au constatat că aveam temperatura corpului de vreo 34,8 grade Celsius, mult sub limita inferioară. M-au înfăşurat într-o pătură cu aer cald. Când în salon a intrat preotul spitalului, m-am prăbuşit. M-am rugat împreună cu el şi am avut o discuţie foarte lungă. Apoi el, a ieşit să o sune pe soţia mea şi să o anunţe că sunt bine.

S
oţia mea, Terry, este eroina mea. Ea a avut grijă de copii când în acea zi s-a dezlănţuit iadul pe pământ. În familia mea au avut loc schimbări uimitoare după acest accident. Fiica mea cea mare, Chelsey, este adolescentă. Când ai 17 ani, părinţii nu par să conteze. Dar ea a declarat pentru un ziar: „Acum sunt mai recunoscătoare ca niciodată că am un tată ca al meu“. Vorbim zilnic, comunicăm. Fiica mijlocie, Colleen, în vârstă de 15 ani, s-a apropiat de mine mai mult ca oricând. Îmi spune că mă iubeşte şi îmi trimite mesaje tot timpul. Cel mai puţin afectat pare fiul meu, de şapte ani, dar într-o seară, când îl pregăteam de culcare, m-a întrebat ce înseamnă prăbuşirea unui avion. Dumnezeu a fost cu noi atunci. Mi-a dat curajul de a-i ajuta pe ceilalţi să iasă din avion şi i-a dat pilotului nostru, Chesley Sullenberger, puterea de a ameriza perfect. Toţi cei 155 de pasageri, precum şi cei cinci membri ai echipajului au supravieţuit. Au fost 160 de eroi în acel avion şi încă şi mai mulţi în acele bărci, pentru că, dacă nu făcea fiecare exact lucrul potrivit la momentul potrivit, această poveste ar fi avut un cu totul alt final.

DIN REVISTA PURPOSE DRIVEN CONNECTION, NR. 2/2009, DE DAVE SANDERSON. © 2009 THE READER’S DIGEST ASSOCIATION, INC.

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza