Disperarea unui bărbat care nu e amuzant

 

Alergam. Eram la kilometrul opt. Sună telefonul. Da, în alergările lungi îmi car mobilul cu mine, în caz că mi se face rău. Îmi luasem liber şi făceam ultima repetiţie înainte de maraton. Aveam de alergat 32 de kilometri. Mă uit pe ecran: Ooops! E Anca, redacto-rul-şef de la Reader’s Digest.

– Bună, scuze că te deranjez! Astăzi ar fi trebuit să predai textul.

– Bună, Anca, zic, gâfâind.

Mă gândeam cum să fac să nu observe că gem ca un moşneag înainte de a intra în moarte clinică.

– Ştiu că am depăşit termenul-limită, dar îţi promit că mâine ai textul.

În momentul în care am făcut promisiunea unei persoane pe care o respect, în cap nu aveam nicio idee despre niciun articol. Alergam şi mă mustra conştiinţa: „De ce am minţit?“

Nici nu ştiţi cât de greu se scrie un text comic. Pe lângă colaborarea de la revistă, lucrez la un cotidian, unde aflu numai de suferinţe. Iar acum trebuia să scriu un text amuzant.

Şi, pentru că nu aveam nicio idee, am alergat cei 32 de kilometri, am băut multă apă, m-am dus acasă şi m-am culcat. Nu ştiu de ce, trăiam cu speranţa tâmpită că, în timpul somnului, îmi va veni o idee salvatoare. Ei bine, nu mi-a venit!

Să scrii un text comic nu are niciun haz. Iar ideile nu sunt pe toate drumurile. Aşa că, după ce m-am trezit, m-am uitat la televizor ca să-mi vină vreo idee. Am văzut un episod din Dr. House, Ştirile ProTV, Lege şi ordine şi un film cu un detectiv paranormal. N-a fost nimic comic. Nu m-a inspirat nimic. Probabil că are dreptate fiică-mea de patru ani. Atunci când intru la ea în cameră şi încerc s-o binedispun, făcându-i un compliment, mă ascultă şi apoi îmi spune superior: „Tati, nu eşti amuzant!“.

După ce m-am uitat câteva ore bune la televizor, m-am certat cu soţia, pentru că, desigur, „nu sunt amuzant“ şi m-am culcat morocănos. Nici în acest nou somn nu mi-a venit nicio idee, dar, în schimb, am visat-o pe Anca, redactorul-şef de la Reader’s, care, în robă de judecător, mă condamna la muncă silnică pe viaţă pentru infracţiunea „de a nu fi amuzant“ sau de a nu fi predat textul la timp. Nu mai ţin minte.

M-am trezit transpirat şi am realizat că nu voi reuşi să trimit textul la timp. Pe drumul spre redacţia cotidianului la care lucrez şi unde mă ocup, în principal, cu veştile triste, mă gândeam cu disperare la o soluţie. În primul rând, trebuia să obţin o amânare şi, în al doilea rând, trebuia să obţin o idee. Cum am ajuns la birou, am intrat rapid pe Instant Messenger şi i-am dat un mesaj editorului care-mi citeşte textele şi mă pune să le rescriu (spre disperarea mea!), spunându-mi că „nu sunt suficient de amuzante“.

– Ada, mai am nevoie de o zi! Am scris pe calculator şi am aşteptat o izbăvire.

– Ştii că Anca ţine mult la termenele de predare, a venit răspunsul editorului meu.

– Da, ştiu, dar n-am nicio idee, am scris spăşit ca un condamnat.

– Nasol, a venit răspunsul, urmat de enervanta căpăţână galbenă şi zâmbitoare inventată de Yahoo.

– Da. N-am nicio idee!!!

– Păi, de exemplu, scrie despre animalele de casă. Cred că ar putea fi un material foarte drăguţ.

Dintr-odată parcă mi s-a luat o ceaţă de pe creier. Da, un articol despre câini. Ce poate fi mai amuzant? Am atâtea să povestesc despre simpaticele animale! Brusc, m-au năpădit amintirile. Mi-am amintit de ziua în care fratele soției mele, Ionuţ, care avea pe atunci 16 ani, a decis să-şi ia câine. Toată familia a fost sceptică şi a încercat să-l convingă să renunţe, pentru că n-o să aibă timp să-l îngrijească. „Un câine e ca un copil“, am adăugat eu atunci, înţelept, dar deloc amuzant. Dar nu a renunţat. Aşa a apărut Ares în familia noastră mare şi complicată. Bineînţeles că toţi ne-am jucat cu el, i-am dat de mâncare o vreme, l-am mângâiat şi apoi l-am uitat.

Norocul lui Ares a fost socrul meu, singurul care şi-a asumat rolul creșterii unui nou „copil“. De zece ani sunt cei mai buni prieteni, iar Ares a fost şi este un răsfăţat.

– Stai așa! Am uitat. Nu poţi să scrii în ediția asta despre câini, a venit la scurt timp mesajul de la editor.

– Ada, nu eşti deloc amuzantă!

– Mai avem un articol despre câini în numărul ăsta. Nu merge. Trebuie să te gândești la altceva.

Eram prăbuşit. Vedeţi cât de greu se scrie un articol amuzant! Ajunsesem în punctul de unde am plecat. Părăsit şi fără nicio idee. Aveam nervii întinşi la maximum şi mă gândeam cu groază că, din moment în moment, mă va suna redactorul-şef să mă concedieze.

La capătul puterilor, m-am apropiat de computer şi am rugat editorul să mă lase să scriu un articol despre cât de greu e să creezi ceva amuzant când toţi cei din jur îţi spun că nu eşti amuzant.

– Încearcă, dar pregăteşte-te sufleteşte ca materialul să ajungă la gunoi, mi s-a răspuns. Nu a precizat cine o să-l arunce, ea, editorul meu sau altcineva, dar măcar mi-a dat o şansă.

Dacă citiţi acest text în paginile revistei Reader’s Digest, să ştiţi că oameni mai deştepţi decât mine au considerat textul suficient de amuzant şi mi-au mai dat o altă lună să mă gândesc la o nouă poveste comică.

Emilian Isailă este redactor-șef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
Votează
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza